Prietenia

Oare cît de mult valorează o prietenie adevărată şi cît de rezistentă  poate fi? Care e temperatura de topire a unei legături de suflet şi ce serveşte drept catalizator al acestui proces? Nu de puţine ori ne convingem că un prieten fidel nu e tocmai cel mai preţios ce putem dobîndi timp de o viaţă şi cu toate astea lipsa lui se face simţită nu doar în momentele de cumpănă, ci şi de fericire.

Mult mai simplu să ne ascundem de noi înşine în compania unor prieteni falşi decît să ne deschidem inima unui om pe care nu l-am preţui niciodată la justa lui valoare. E groaznic să dai prioritate unor pasiuni înşelătoare, unor oameni de nimic, unor caractere şi plăceri inventate şi să laşi în urmă pe cei care te-au ajutat cîndva să te ridici. Mulţi sunt cei ce afirmă că prietenia adevărată nu există şi că ceea ce numim noi prietenie sunt doar interese comune, concepţii identice. Dar cum rămîne cu sufletul? Sufletul apropiat durerilor şi bucuriilor tale este tot o invenţie? Nevoia de a depăşi blocadele vieţii împreună, de a zbura prin gînduri alături de o persoană specială, de a împle golurile viselor şi de a seca cupa deziluziilor, cine o stinge? Credinţa că ai în spate persoana care te va susţine şi atunci cînd ştie că nu ai dreptate, cine o învinge? Încrederea că ajutorul cuiva îţi este garantat la orice oră, cine ţi-o insuflă? Speranţa că singur nu vei rămîne niciodată, cine ţi-o ia? Nimeni! Nimeni şi nimic nu poate să demonstreze că o prietenie adevărată nu există sau cel puţin că oricine are nevoie de ea chiar dacă de multe ori dă greş în alegerea prietenilor.

În fine, prietenia adevărată ţine de fiecare individual. Nu ai cum s-o găseşti dacă mereu tinzi să o pui la incercare şi te îndoieşti de existenţa ei.

Lectura- balsamul sufletului

Poate părea extravagantă şi extrem de îndrăzneaţă următoarea mea afirmaţie,dar pot spune cu cea mai mare certitudine că în cazul pasiunii mele,care îmi devorează din ce în ce mai mult timpul liber,orice introducere este de prisos.Este vorba despre una din cele mai vechi îndeletniciri umane,datorită căreia  cele mai importante realizări  ar fi fost pur şi simlu inexistente.LECTURA-da,anume ea rămîne a fi în ultimă instanţă un leac pentru suflet,un balsam tămăduitor,căci orice filă presărată de magia cuvintelor sfinte şi înălţătoare nu doar îţi vindecă sufletul rănit de societatea în care trăieşti,dar îţi oferă fericitul prilej de-a evada neobservat din mizeria şi nimicnicia acestui ,,secol grăbit” în care adevăratele valori demult nu mai costă nimic... Cînd am decis să particip la acest concurs, cel mai greu lucru a fost să vă aduc în faţă, din miile de pasiuni, una divină, care de-a lungul veacurilor, a rămas neclintită şi nu şi-a pierdut din valoare.

De ce anume lectura? Pentru că am  ştiut cu siguranţă că veţi fi de acord cu faptul că această pasiune îţi oferă fericitul  prilej de-a te regăsi pe tine însuţi,îţi oferă atîte plăcere,bucurie dar,mai ales împlinire! De fiecare dată cînd închei o nouă carte, îmi place să mă conving de faptul că lectura este un dar divin ce ne ajută să conştientizăm că  suntem Oameni!Da,numai noi,oamenii aceste fiinţe puternice, gata oricînd  să luptăm pentru demnitate şi libertate,suntem capabili să diferenţiem meschinul de frumos. Tulburătoare pînă la lacrimi, înălţătoare pînă în cerul sufletului, o carte bună mă face să mă cutremur de iubire, credinţă, suferinţă, libertate.

 Karl Kaus afirma că „...oamenilor ar trebui să li se interzică vorbirea”, şi nu pot să-i dau dreptate deoarece consider că oamenii trebuie să vorbească cît mai mult despre pasiunile lor,să-şi împărtăşescă impresiile cît mai des,căci unele din ele,precum este lectura,chiar merită să devină contagioase!!! 

Indiferenţa susţine violenţa!

Ciudat...

...Familii preocupate de treburile casnice, dar care se ceartă între ei pentru că nu reuşesc să termine totul la timp, persoane care aşteaptă autobusul pentru a pleca la serviciu dar, urcînd în el îi îmbrîncesc pe toţi, străzi aglomerate de automobilele care abia mai respiră de graba şoferilor care nu mai ţin cont de trecerile de pietoni, cîini vagabonzi care cerşesc hrană, dar care sînt loviţi pentru simpla lor prezenţă, copii în drum spre şcoală care se înjură sau se lovesc „din glumă”, părinţi care îşi duc copiii la grădiniţă dar care sunt certaţi pentru excesiva veselie a lor...

Un peisaj firesc pentru oricare dintre noi, căci e ceea ce vedem zi de zi. Îl privim şi nici nu ne dăm seama că aceste fenomene sunt oglinda societăţii noastre dar, în acelaşi timp, sunt şi faţa noastră. O să întrebăm de ce, doar noi nu ne implicăm? Dar  asta e şi problema: rămînem indiferenţi în faţa violenţei, nu ne implicăm, iar neimplicîndu-ne contribuim la răspîndirea ei.

Găsim întotdeauna argumente să ne dezvinovăţim atunci cînd putem schimba un lucru şi nu-l facem, dar nu găsim niciodată o motivare pentru a-l preveni. Ne ascundem sub afirmaţii de genul: „Sunt prea mic (sau prea inferior) pentru a schimba ceva”, „Fiecare e în măsură să decidă modul său de comportament şi exprimare”,  ,,Nu mă implic, căci nu e problema mea”, ,,Se vor lămuri ei şi fără mine”, ,, Îmi trebuie o problemă în plus? ”.

 Oare prevenirea sau provocarea violenţei ţine cont de vîrstă sau de om? Nu, consider că ea, mai degrabă, ţine cont de suflet şi de dorinţa noastră de a acţiona şi nu de indiferenţă, incapacitate, laşitate sau chiar mîndrie prostească de care dăm dovadă...

   Trebuie să realizăm că violenţa nu rezolvă problemele ci dimpotrivă , le agravează, determinîndu-l pe cel agresat să devină apatic şi violent cu cei din jur, căci odată agresat, pierzi încrederea în oameni, te închizi ca într-o carapace în propriul eu, de unde doar cu dragoste şi încredere poţi ieşi...

    Oare chiar  sîntem atît de neputincioşi în faţa acestui monstru odios? Oare chiar nu sîntem în măsură să combatem violenţa astăzi, cînd omenirea a atins cele mai înalte culmi ale dezvoltării?

 Nu, nu, nu!!! De o mie de ori NU!!!Putem!!!

Totul e în mîinile noastre! Dacă nu am permite violenţei să ne distrugă lumea, să ne macine sufletul, să ne afecteze viitorul, visele şi aspiraţiile şi dacă ne-am uni forţele şi-am  încerca  să-i  motivăm pe cei ce ne înconjoară să trăiască corect şi frumos, să dea dovadă de dragoste şi respect în relaţiile cu cei din jur şi să-i înveţe să ia atitudine, atunci cînd e cazul, dar nu să fie indiferenţi faţă de ceea ce se întîmplă în preajma lor, atunci cu siguranţă că vom obţine combaterea acestui filon negativ al societăţii.
,,Lumea e aşa cum este, iar ca dînsa sîntem noi” spune un vers din Eminescu, şi involuntar mă întreb:atunci cînd urmăresc zilnic ororile ce mă zguduie prin monstruozitatea lor – am eu oare dreptul să mă transform în brută pentru a supravieţui? Desigur că nu!
,,De te-ating, să feri în  laturi/De hulesc,să taci din gură” spune acelaşi Eminescu, ce împărtăşeşte concepţia bibliei  care ne îndeamnă să întindem şi al doilea obraz atunci cînd sîntem loviţi...E singurul mod în care violenţa poate fi oprită. Începînd de la fiecare dintre noi, prin transformarea conştiinţei, gîndurilor, emoţiilor. Şi dacă e să facem un lucru bun, atunci cred că ar trebui să îi învăţăm pe oameni să fie non-violenţi. Doar atunci societatea umană va înflori, în sfîrşit...

Nu poate să existe niciodată o mare iubire fără o responsabilitate corespunzătoare

Marile iubiri sunt precum iarna de dincolo de geam, care ţi se arată fără ca să o strigi, căci ştie că nu ai cum să nu îi simţi splendoarea. În timp ce iarna ne dăruie din plin răceala, deţinătorii marii iubiri se delectă şi se încălzesc cu dragostea lor. Dar să deţii iubirea şi să te delectezi cu ea nu e de ajuns pentru a-ţi construi relaţia visată deoarece nu există niciodată o iubire mare fără o responsabilitate corespunzătoare. Iubim, dar uităm că iubirea cere un preţ şi presupune o responsabilitate enormă. Nu mă refer acum doar la încrederea, respectul, înţelegerea şi alte valori care inevitabil trebuie să existe într-o relaţie, ci şi la ceea ce de foarte multe ori rămîne în umbră. Fac aluzie acum desigur la ceea ce sîntem gata să jertfim pentru a ne atinge idealul poveştii noastre de dragoste şi la cît de pregătiţi suntem pentru a întîmpina marea iubire.

Dacă aş îndrăzni să întreb cum vedeţi voi o iubire mare, am cea mai mare certitudine că procentajul celor care ar afirma că o dragoste măreaţă este cea în care îţi asumi responsabilitate pentru oricare gest şi faptă, ar fi aproape de zero. Vorbesc mult despre responsabilitate. Negreşit, sunteţi curioşi să descoperiţi argumentele mele referitor la aceasta. Sunt o fire realistă şi conştientizez că o iubire mare aduce cu sine numaidecît şi iubirea trupească. Pentru mine, aceste două concepte sunt echivalente căci este de la sine înţeles că nu există doar iubire sufletească. Aceasta este şi cea mai mare responsabilitate a unei mari iubiri (nelegalizate), mai ales la vîrsta adolescentină cînd în oricare relaţie vedem perspectiva unei eventuale căsătorii. O relaţie sexuală, la o vîrstă fragedă, cînd îndrăgostiţii nu îşi asumă nici o responsabilitate a celor comise, poate avea consecinţe fatale. De ce fac accent anume pe această faţă a dragostei? Pentru că încă nepărăsind paradisul speranţei şi a inocenţei, adolescenţii deja visează la marea iubire. Dacă (posibil) mai conştientizează că comunicarea, sinceritatea, dăruirea fac parte dintr-o relaţie, atunci problema relaţiilor sexuale li se pare o glumă, un lucru nesemnificativ.

Cu un singur gest poţi să ştergi cu buretele şi să scrii un alt nume, alte întîmplări în viaţa ta. Cu uşurinţă poţi să adaugi sclipici vieţii tale împletind noi aventuri în povestea unică a iubirii, însă bolile sexual transmisibile, o sarcină şi respectiv un copil nedorit, o dezamăgire în dragoste care poate duce la suicid rămîn o rană adîncă într-o viaţă distrusă, una ce nu se mai vindecă în timp.

O iubire mare este atunci cînd suntem un singur trup cu persoana iubită, acelaşi suflet. O iubire mare este atunci cînd simţi că persoana iubită îţi atinge inima în timp ce te priveşte şi îţi încălzeşte sufletul atunci cînd te îmbrăţisează. Însă în capul listei stă numaidecît încrederea că persoana iubită e dispusă să facă aceleaşi sacrificii pentru tine şi să îţi fie alături în orice circumstanţe. 

Dragostea mare vine atît de rar şi e atît de greu să o păstrezi, este asemeni unei minuni care ne îndulceşte viaţa. Vă îndemn cu toată fiinţa să fiţi siguri de minunea voastră şi să credeţi în ea cu tot sufletul.

Durerea dorului de tine

Este uimitor să stai pur şi simplu să te gîndeşti şi să îţi dai seama la un moment dat că viaţa ta ar fi putut avea altă întorsătură. Şi acest lucru nu s-a înfăptuit din vina ta, nu se datorează unor evenimente din viaţă şi nu s-a produs pe timpul existenţei tale. Rădăcinile acelui destin sunt ascunse bine undeva în trecut şi în calea creării lui au stat şiraguri de evenimente crunte.

De acolo, din şiragul de secole risipite în timp vine durerea dorului faţă de trecutul istoric pe care l-a avut poporul meu, durerea dorului pentru gloria lui care s-a pierdut în vînt. Da, îmi este dor de vremurile despre care am citit doar în cărţi şi mă doare să urmăresc zi de zi cum neamul meu îşi distruge cu propriile mîini soarta. Îmi vine să strig să mă audă şi Ştefan ca să-i fie şi lui ruşine de ceea ce se petrece acum în ţară. Unde ne-am pierdut? Din ce moment am lăsat pe alţii să ne ducă prin vreme şi nu ne-am croit singuri soarta? De ce, noi, basarabenii, cei mai nedreptăţiţi, cei mai umiliţi, nu putem acum, cînd avem independenţa dorită, cînd avem valori seculare şi un popor demn nu putem să ne ridicăm din mocirla în care ne-am aflat veacuri întregi şi să privim cu încredere în viitor?

Cum să nu te doară? Cum să nu îţi fie dor de admiraţia cu care era privit poporul basarabean? Cum să mergi zi de zi, indiferent, prin ţara ta, cînd ştii că ea e pe marginea prăpastiei şi noi, cei care declarăm cu mîna pe inimă că o iubim, nu facem nimic pentru a o salva? De ce cînd conştientizăm că totul e în mîinile noastre, rămînem reci la problemele cu care ne confruntăm? De ce nu construim podul speranţei ca să trecem pe cealaltă parte a prăpastiei- viitorul luminos la care visăm?

Nu putem?! Prostii!!!  Putem, însă aşteptăm ca să vină alticineva să îl construiască, pentru ca noi doar să trecem fără a depune vreun efort. Preferăm să dăm vina pe oricine pentru situaţia nefavorabilă din ţară şi doar noi nu sîntem vinovaţi. E vinovat acel tratat de la 1812 care ne-a despărţit de fraţii noştri. E de vină guvernul român că nu a păstrat integritatea teritorială recunoscută în 1918. E vinovat Stalin că ne-a asuprit, ne-a omorît şi ne-a maltratat populaţia ţării. E de vină iarăţi guvernul român că în 1991 nu a optat pentru o nouă reîntregire a naţiunii române... Poate sunt de vină, sau poate nu... Numai Dumnezeu ştie!

Însă trecutul, trecut rămîne. Contează prezentul, ziua de azi pe care o irosim în zadar. Mi-e dor de poporul meu, cel care nu îşi pleca capul în faţa greutăţilor şi care era capabil să lupte cu inima pentru plaiul său, pentru bunăstare şi viitor prosper.

,,Sus inima, basarabeni!”- luaţi prezentul în mîinile voastre şi făuriţi-vă viitorul la care visaţi. Asta e menirea noastră, de a lupta, de a sfîşia nedreptatea şi a ajunge pe vîrful piedestalului!

Plecăciune

,, Părinţii sunt rădăcinile noastre spirituale, care ne ajută să devenim oameni” (Ion Druţă)

A mă gîndi la îngerii mei sprirituali este întotdeauna un moment de regăsire şi un prilej de a le aprecia munca nemărginită în constituirea mea ca personalitate. Nu pot estima valoarea pe care o au ei pentru mine şi cred că inima mea este neîncăpătoare pentru a o completa cu iubirea ce le-o port.

Tot ce am şi tot ce am devenit, le-o datorez lor, celor care m-au răsfăţat în cuvinte calde şi mi-au alintat sufletul cu blîndeţea lor.

Este uimitor că atîta recunoştinţă le port, atîta dragoste, şi realizez că e atît de greu să îmi transcriu cuvintele sufletului în rînduri de caiet. Leacul sufletului meu, vindecarea oricăror gînduri, puntea dintre mine şi surioara mea sunt ei şi nimeni şi nimic nu o să poată să-i răstoarne de pe piedestalul inimii mele.

Sunt convinsă că nimeni pe lume nu nutreşte pentru mine sentimente mai nobile şi că în caz de nenorocire ei vor fi primii care îmi sări în ajutor.

Drumul pe care azi îl urmez este meritul lor, şi faptul că merg cu capul sus, cu credinţa în valorile şi calităţile pe care mi le-au insuflat, o datorez numai celor care mi-au dat viaţa. Cea mai migăloasă muncă a părinţilor mei sunt eu şi surioara mea, iar noi, la rîndul nostru, îi răsplătim zi de zi cu tot sufletul pentru truda lor.

Acolo sus, sau jos, oriunde aş privi, nu sunt singură. Părinţii mă ocrotescm sunt singurii care îmi veghează somnul şi nu au linişte pînă nu mă văd. Da, material nu le pot oferi încă nimic şi îi rănesc uneori, însă îi iubesc şi asta completează orice.

Iluzia fericirii

Deseori mă simt copleşită de frînturi de gînduri şi sentimente care însumate mă duc în faţa uneia şi aceleiaşi dileme, aceluiaşi ocean de necunoscut: fericirea. Pare banal că avînd aparent totul şi totodată nimic, nu încercăm să conştientizăm duelul între ceea ce numim fericire şi ceea ce de fapt este ea.

Oare prezenţa unor persoane iubite aproape, succesul, banii, gloria sunt fericirea pe care ne-o dorim? Evident pot fi parte din fericire, dar nu din cea a sufletului, acea fericire dumnezeiască care te divinizează în momentul în care îi realizezi valoarea şi o primeşti ca pe un dar nemeritat.

Dar la altceva vreau să ajung, şi anume la oamenii care îi fac pe ceilalţi fericiţi renunţînd la propria lor satisfacţie sufletească. Şi nu pot să nu încerc să le descos secretul, să le descopăr cugetul şi să ajung să înţeleg curajul lor de a dărui fără a primi nimic în schimb, poate doar zîmbetul şi preţuirea celor din jur. Dar... Are omul dreptul să-şi smulgă din piept cel mai bun, cel mai nobil si cel mai frumos sentiment? Cine ştie, poate singurul sentiment care ne justifică existenţa, singurul care reprezintă bogăţia sufletului nostru? Să-l calci în picioare, să-l distrugi, să te lepezi de el? În numele cărei raţiuni renunţi la propria-ţi fericire?

Îi admir, da îi elogiez chiar pe cei care ştiu să întindă o mînă, fie ea oricît de muncită, acoperită cu cea mai bătătorită piele, dar ştiu şi pot aduce fericire celor, pentru care ea este o comoară de nepreţuit.

Numai fericirea leagă oamenii şi prin asta îmi explic toate îndoielile, toată nesiguranţa privind puterea oamenilor de a o primi şi a unora de a o ceda.

Nu pîinea, nu viaţa, nu bunătatea şi bunăvoinţa oamenilor, ci doar convingerea că eşti de folos cuiva, că îi poţi face fericiţi, justifică mărinimia celor ce renunţă la propria fericire.

În fine, viaţa este totuşi o mare şi frumoasă iluzie. Prezenţa fericirii, fie ea şi oferită, nu creată prin suferinţă, durere, reproş şi rugăciuni, nu ajută să perseverăm în această iluzie. Iar fericirea, nu este altceva decît o anafură pe care ar trebui să o primim în genunchi, cu aceste cuvinte de umilinţă pe buze şi inimă: Doamne, nu sunt demn!

Cu drag de casa părintească

„Pasăre mai frumoasă ca fumul deasupra casei părinteşti nu s-a văzut!”(Grigore Vieru)

 Copilărie... Un singur cuvînt dar care însumează atîtea sentimente, atîtea emoţii care inevitabil îţi readuc în minte cel mai sfînt şi protector loc din lume- casa părintească. În acest cubuşor am văzut lumina zilei, am făcut primii paşi, am rostit, am rostit primul cuvînt şi desigur , am descoperit cei mai blînzi îngeri- părinţii. Nicăieri în univers nu te simţi mai important, mai ocrotit şi mai alintat decît acolo unde neliniştea, ura şi nedreptatea nu au loc- casa părintească. Nimic nu îţi crează o mai mare satisfacţie decît încrederea şi mîndria că ai un locuşor divin unde sălăşluiesc la un loc tot binele din lume, toată puritatea şi candoarea şi tot ce te înalţă spiritual. 

E minunat să ai certitudinea că ai un colţ de rai în care să nu te temi să fii tu însuţi, nu îţi este 

frică că nu vei fi înţeles sau susţinut. Măicuţa, tăicuţa, surioara- cele mai dragi persoane pe care ştiu că nu am cum să le pierd atîta timp cît le port în suflet, iar sufletul meu nu e altceva decît casa părintească. Cele mai dulci amintiri, cele mai duioase cîntece, cele mai minunate poveşti, cea mai gustoasă pîinică şi cea mai pacificatoare atmosferă nu pot fi alungate din sălaşul părintesc.

Omul e puternic atîta timp cît e puternic cît e statornic lăcaşul de unde îsi are rădăcinile, e bun atîta timp cît în lăcaşul său domneşte bunătatea, e curat la chip şi la suflet atîta timp cît fumul focului din vatra casei alungă răul.

Nimic mai frumos ca fumul deasupra casei părinteşti nu există, fumul focului veşnic în care se ard temerile tale.

Ştim doar începuturile la tot, dar nu mai avem nevoie să cunoaştem sfîrşitul. Nu mai contează atîta timp cît ne putem întoarce la începuturile noastre, iar ele pornesc de la casa părintească. Totul îşi pierde din valoare şi esenţă în faţa amintirilor legate de cuibul părintesc, amintiri de neuitat....

Prima iubire

Prima iubire… frumoasă încercare a răsfoi prin amintiri şi sentimente. Sună mai degrabă a provocare. De ce provocare? Poate pentru că la mine prima iubire are o altă conotaţie. Gîndindu-mă la prima iubire, din start omit varianta unei nevinovate „iubiri” din anii de şcoală. Asociez prima iubire cu un sfîrşit. Într-un univers flămînd de începuturi, eu am alegat întotdeauna nebuneşte către finaluri. În timp ce reveriile celor din jur se colorează cu iubiri neîncepute, eu mă bucur lucid de gîndul că o să întîlnesc, în sfîrşit, după mai multe tentative, iubirea de sfîrşit, adică prima iubire! Prima iubire, care sper cu toată făptura că va fi şi ultima, căci vreau să văd în persoana iubită, acel EL de care am nevoie permanentă ca de aer.

Cu un singur gest poţi să ştergi cu buretele şi să scrii alt nume, alte întîmplări. Cu uşurinţă poţi să adaugi sclipici vieţii tale împletind noi aventuri, însă o singură dată iubeşti şi prima iubire este şi unica, şi ultima.

Întotdeauna, între închipuire şi realitate se ivesc goluri care trebuiesc împlute pe loc. Şi cum să nu le umpli? Le împlem cu „iubire”, o potenţială poveste de dragoste care însă de cele mai multe ori deschide o adevărată prăpastie pe care este şi mai greu să o umpli. Şi iarăşi ne înşelăm... Şi iarăşi facem greşeli...

 Nu ştiu dacă mi-am găsit prima iubire, însă am curajul să aştept pînă cînd, pe poarta inimii mele şi a persoanei iubite se va furişa fiinţa unui vals făcut numai din farmec şi nostalgie. Preaplinul sufletesc, într-o iarnă atît de geroasă precum cea de după geam, mă aduce involuntar la ideea că marea iubire e precum ninsoarea care ţi se arată atunci cînd nu ai cum să nu îi adulmeci splendoarea, care vine fără ca să o strigi şi fără să o chemi. Pentru unii pare o laşitate să aştepte o viaţă întreagă prima iubirea, pentru mine însă, este o necesitate. Prima iubire este necesitatea de a te încerca în primul rînd pe tine însuţi şi mai apoi persoana din preajma ta. Nu orice semn, nu orice batere de pleoape, nu orice suspin şi gînd este o minune, şi nu întotdeauna minunea are un început clar delimitat. Însă sunt ferm convinsă că indiferent de început, minunea primei iubiri nu poate să se termine şi cu siguranţă nu va cunoaşte un final.

Avem dreptul şi obligaţia de a fi fericiţi, dar consider că „fericire” nu înseamnă să trăieşti mereu cu sentimentul de incertitudine şi nesiguranţă în alegerea pe care o faci. Creştem cu setea nebună de a ne îndrăgosti şi vreau să cred că o să ne potolim setea, însă numai atunci cînd o să simţim feeria dragostei.

Revin la prima iubire...

Şi nu o pot asemăna decît cu un pod ce leagă două suflete.Ciudat! Chiar dacă pare o metaforă, sau te duce cu mintea la un film mai vechi, realitatea de multe ori e mai vie şi mai grozavă.

Poate nici nu gîndiţi că de multe ori, podul acesta nici nu există fizic.Sau poate este într-o fază de construcţie, sau mai interesant, se află undeva în ceaţă. Cele două suflete pereche merg cu paşi timizi pe el, simţind dedesubt abisul. Un abis al uitării, al neliniştei, al emoţiilor, sau de ce nu, al tristeţii…

Fiecare pas făcut pe scîndurelele sufletului, sunt de fapt încercări de cunoaştere, încercări de multe ori riscante, dar necesare…

Prima iubire... Şi nu, nu e un vis, o nălucă, o iluzie, nu e un joc al imaginaţiei, nu este decît… ce trebuie să fie. E  pecetea unei trăiri ce zguduie o lume, ce înalţă un suflet care nu speră în posibilitatea unui astfel de zbor vreodată…

Cînd, în numele iubirii, renunţi la toate visele şi simţi cu toată fiinţa cum iubirea te compleşeşte şi devine parte din tine ce rost îşi mai au cuvintele? Zbaterile? Speranţele? Doar te dedici în totalitate sentimentului din suflet.

„Dragostea coboară din cer ca un fulger şi loveşte nemilos inimile în care nu mai există iubire” afirma Alice Năstase. Vă îndemn să aşteptaţi ploaia voastră, curcubeul vostru, fulgerul care mai devreme sau mai tîrziu vă va sfîşia sufletul. Nu vă mulţumiţi cu puţinul ce vi-l oferă o relaţie cînd puteţi avea totul, şi prin tot evident mă refer la iubirea cea de sfîrşit!

Iubim atît de rar, de nedrept, de puţin, gustăm atît de fugar din plăcerea împlinirii profunde, încît e absurd, e trist şi ridicol să ne trăim anii puţini şi săraci strivind şansa de a cunoaşte adevărata iubire-PRIMA IUBIRE!

Gîndesc sau simt?

Nu ştiu dacă am scris vreodată cu mai multă ură şi dezgust!!! Mi-e silă de oameni, mai bine zis de raţiunea cu care au fost înzestraţi! De ce naiba am fost pedepsiţi atît de aspru? Pentru ce??? De ce pe lîngă suflet ni s-a mai dat şi raţiunea? Înţeleg de abia acum că o pocăinţă mai mare pentru păcatele noastre nu putea exista. De la ea- de la raţiune porneşte tot răul ce ne bîntuie sufletul. Gîndim prea mult şi simţim prea puţin. Urăsc cugetul care destramă şi sfîşie tot. De unde vine pornirea asta neexplicată de gîndi sentimentele şi trăirile? Oare chiar nu suntem capabili să lăsăm raţiunea pentru ştiinţă, practică şi pur şi simplu să iubim, să sperăm, să credem???

Viaţa nu e o teorie care trebuie demonstrată, aplicată iar uneori chiar descoperită. Viaţa implică raţiunea în ultimul rînd. Întotdeauna am crezut astfel şi astăzi m-am convins că omul se înstrăinează tot mai mult de convingerile inimii- convingeri demonstrate care cer doar aplicare, nu şi dezminţire de către raţiune.

Conştientizez acum că faptul că  nu te bucuri de bani pe săturate, că nu ai performanţele năzuite, că nu ai o bucată de pîine pe masă şi ţi-i uscată gura de sete sau că nu ai alături pe cei dragi, nu e cel mai oribil fenomen. E mai monstruos să îţi dai seama la un moment dat că te-ai pomenit singur, cu sufletul pustiit şi inima numai găuri din cauza gloanţelor de durere pentru că ţi-ai permis să gîndeşti atunci cînd inima îţi cerşea simţurile.

Aceasta este cea mai grea sentinţă în procesul vieţii, una de cele mai multe ori irevocabilă şi gravitatea căreia puţini conştientizează.

Sentimentul şi raţiunea sunt privirea lui Dumnezeu în interiorul fiinţei noastre. Diferenţa dintre ele este că raţiunea e încolţită în creier, iar sentimentul în inimă. Creierul coordonează orientarea gîndurilor, a paşilor însă doar datorită inimii sîngele trăirilor circulă în tot corpul şi domină raţiunea- asta e legea vieţii, pe care zi de zi o încălcăm fără milă.

Fiecare din noi este un cimitir de vise irealizate

Suntem ceea ce spunem că suntem. Case, copii, poza, cărţi, amintiri, albume, tristeţi, neîncredere, miracole- toate trec prin viaţa noastră şi de toate ne leagă vise. Însăşi omul e un vis care îmbină în sine atît elemente de basm cît şi de coşmar. Este un cimitir de vise- vise irealizate şi îngropate adînc în inimă şi cuget. Trăim într-o societate meschină, nedreaptă şi preferăm să credem să cauza faptului că am pierdut puterea de a visa vine anume din aceste considerente. Îngropăm vise, distrugem speranţe şi încetul cu încetul devenim un cimitir în care ne-am rătăcit şi de unde nu putem evada. Puţini sunt cei care luptă pentru realizarea viselor, majoritatea oamenilor ascunzîndu-se de dorinţe, speranţe, năzuiri, idealuri.

Urile, deznădejdile, patima se succedă neîntrerupt, fără nici o clipă de linişte. Nu ştim ce să alegem, cum să ne deschidem sufletul şi să tindem spre un vis frumos realizat. Suntem prea slabi ca să frugim de rău dar şi prea nenorociţi ca să rămînem să-l înfruntăm şi de asta alegem să ucidem cele mai ascunse vise şi dorinţe.

Sufletul nostru este ca o pasăre, una divină şi sacră care poate zbura în infinit şi poate împlini vise dacă poartă cu ea credinţa.

Trăim un vis, unul din care nu ne trezim de ani de zile. De ce să nu îl creăm şi să îl colorăm cu sentimentele noastre? Principalul nostru vis este viaţa! Acest vis nicidecum nu poate fi ignorat şi nu poate rămîne irealizat căci noi suntem stăpînii visului nostru!

Adolescenţa

Atunci cînd Dumnezeu mi-a dăruit o bucăţică de viaţă  am făcut cadou lumii primul meu surîs. Naivă şi inocentă, în candoarea acestui zîmbet mi-am început „aventura” mea în această lume pe care o concepeam ca  un spaţiu de poveste : miraculos şi atît de interesant. Cum nu aveam viză de reşedinţă şi nici loc de trai, evident, a trebuit să închiriez şi eu ceva. Prima gazdă, Copilăria, nu a cerut un preţ mare pentru locuirea mea în împărăţia ei. Pentru 12 ani plini de năzbîtii, şotii, fericire, zîmbete, jucării şi multe multe dulciuri, mi-am luat anganjamentul ca,plecînd la altă gazdă, să nu uit deprinderile primite aici. Mi se părea extrem de simplu... Dar nu a fost să fie...

Păşind plină de voioşie prima treaptă şi nereuşind nici măcar să observ ce nou îmi aduce noul tărîm necunoscut, am fost surprinsă să realizez că inocenţa,nepăsarea şi candoarea dispăruseră undeva,iar în locul lor m-am pomenit faţă în faţă cu marile dileme existenţiale,nesiguranţa şi micile drame care mă urmăreau la orice pas. Era adolescenţa! Adolescenţa cu lecţiile ei dure de viaţă,care nu ne cruţă de cele mai profunde întrebări care ne chinuie zi de zi, ea ,care mereu ne pune faţă-n faţă cu propriul eu încercînd să ne tachineze cu întrebări de tipul: cine sîntem cu adevărat, ce preţ au oamenii şi lucrurile care ne înconjoară,ce idealuri urmează să realizăm în viaţă,etc,etc,etc.....

De cele mai multe ori adolescenţa e caracterizată ca vîrsta celor mai frumoşi ani,vîrsta romantismului,a descoperirilor fenomenale ş.a.m.d.

Dar,fiţi de acord cu ideea  că adolescenţa presupune şi multe greşeli, care, fie din încăpăţînare, fie din ignoranţă ne marchează existenţa pentru totdeauna...E perioada cînd  trebuie să luăm cele mai importante hotărîri ce vizează inevitabil viitorul nostru.O!Această  vîrstă de aur care ne oferă fericirea primei iubiri,această vîrstă a marilor realizări care ne aruncă pe cele mai înnalte culmi,oferindu-ne iluzia că lumea e la picioarele noastre... În astfel de momente  am înţelegi că pentru tine  totul este posibil. De ce nu? Nu-ţi este teamă de eşec, deoarece ai certitudine că ai  toată viaţa înainte s-o iei de la capăt şi chiar să ţinteşti  mai sus, înfruntînd realitatea.

Viitorul pentru noi,adolescenţii, are o culoarea deosebită. Este roz. Obstacolele sunt mari, dar le vom doborî cu un singur deget căci sîntem optimişti. Ne vedem împliniţi, ne visăm preşedinţi. Ne visăm familia pe care ne-o vom întemeia la maturitate. Toată lumea visează lucruri cu, sau fără sens, şi numai noi, adolescenţii, avem partea  a  noastră de lume.

Suntem adolescenţi şi suntem îndrăgostiţi de vis, şi în vis avem grijă cu ce ne îmbrăcăm înainte de culcare pentru că nu vom şti niciodată cu cine ne vom întîlni în visele noastre. Suntem, aşa cum spunea Octavian Paler „fericiţii care dorm fără să se teamă de vise”, dar,totodată, suntem suficient de maturi ca să aducem visele în realitate.

Acum patru zile, i-am mulţumit adolescenţei pentru că mi-a lăsat cu chirie cheia de la uşa palatului ei, şi mi-am luat rămas bun de la ea.Acum ea devine încetul cu încetul amintire – o amintire ce oscilează între extreme :vîrsta marilor elanuri,dar şi o vîrstă ingrată,vîrsta crizelor,anxietăţii,a nesiguranţei şi insatisfacţiei,cu tot ce are ea ca strălucire,dar şi artificiu...

Dar, totuşi,adolescenţa a rămas pentru mine cea mai frumoasa perioada din viaţă, cea mai plină de nelinişti, izvorîtă din întrebările care îşi caută răspunsul, cel puţin echilibrată din punct de vedere emoţional din cauza necunoaşterii locului pe care îl are adolescentul în societate şi în univers şi totuşi intensă de a se lansa într-o viaţă raţională şi armonioasă.

Pentru mine, la fel ca şi pentru fiecare din voi, cred, adolescenţa a fost acea paletă de sentimente cu care ne-am jucat fiecare din noi la un moment dat şi în care fiecare ar dori să se reîntoarcă pentru a mai simţi încă o dată emoţiile vîrstei.

Nu e uşor să fii adolescent, dar nimic nu poate înlocui magia acestor ani, felul în care percepi lucrurile, întrebările care te macină şi a căror răspunsuri le găseşti a doua zi dimineaţa sau niciodată.

 Şi la final cred că totuşi mă simt pregătită să dau o definiţie a adolescenţei: iubire intensă adunată cu gelozie, teama de nou, ambiţie, speranţă şi încredere, toate înmulţite cu un număr de ani(depinde de graba fiecăruia de a intra în viaţă).

Între semne de întrebare...

Deprindere sau dragoste? Sentiment puternic sau simpatie obişnuită? Teamă de dragostea ce ţi se oferă sau de insuficienţa acesteia, pe care nu ai curaj s-o recunoşti? Vis sau realitate prea frumoasă pentru a fi adevărată? De ce aşteptăm dragoste cînd, de fapt, ne este frică de sinceritatea şi seriozitatea pe care o implică? Cum o putem cere cînd de fapt ea se oferă benevol? De ce simţim acea mare nevoie de a auzi un sentiment atunci cînd deja, undeva în adîncul inimii ştim că nu avem nevoie de o confirmare în cuvinte a ceea ce se ascunde în orice sufleţel apropiat nouă? De ce nu ne învăţăm a păstra, a înnaripa şi a da drumul unei poveşti în viaţa noastră, dar o ucidem, o "înjunghiem" şi o răpunem fără ai da şansa de a se ridica şi a se vindeca? De ce tindem să părem un suflet divin de înger blînd, cînd divinitatea şi blîndeţea nu îşi găsesc loc decît în subconştientul nostru distrus şi el de ură şi indiferenţă? De ce sunt atît de mici aşteptările noastre, dar atît de mari dezamăgirile?
Risipim în zadar luni, ani, pentru ca în final să ne dăm seama că avem alături persoana pe care n-o iubim. Strigăm la cer despre o iubire a cărei valoare nici măcar nu n-o cunoaştem. Cerşim milă şi compasiune cînd nu facem nimic decît să criticăm şi să condamnăm ceea ce vedem. Suntem ca o minge prin viaţă primind şuturi de la fiecare şi zburăm încotro suntem purtaţi pentru ca să găsim totuşi calea cea dreaptă.
Un mic omuleţ într-o mulţime imensă, înconjuraţi de o infinitate de inimi îndurerate ce încearcă să-şi ascundă adevărata faţă...Şi totuşi într-o lume atît de mare, mereu ne simţim singuri şi nu ne putem regăsi nicăieri. Îngeri şi demoni într-o singură fiinţă...visăm dar distrugem vise, sperăm dar ucidem speranţe suferim înnecîndu-ne în lacrimi dar nu învăţăm a înceta să ne provocăm singuri durerea...Vise, decepţii, dragoste, ură, indiferenţă, milă, inocenţă, sinceritate...Suntem captivi în propria noastră viaţă, condamnaţi la dezamăgiri, dor, regrete...
Şi totuşi există în viaţa care ne pare lipsită de sens, o picătură de lumină : DRAGOSTEA! Acest sentiment în pofida la orice ne înnobilează, ne îmblînzeşte, ne întăreşte. Zburăm nevinovaţi prin destinul meschin ca în final, aproape de moarte, cînd pare că suntem învinşi, să ne dăm seama că de fapt în viaţă nu am făcut decît să cîştigăm, şi deci- AM ÎNVINS!!!

Cu Eminescu în suflet...(eseu pregătit pentru concursul ,,Dor de Eminescu")

,,Tot sufletul meu e aici, pe bucata asta  de hîrtie albă mîzgîlită cu mine şi gîndurile mele…şi mi-e tare frică că încercarea mea de a vă demonstra că nimic nu are valoare mai mare ca adevărul din operele eminesciene să nu fie năprasnică. Am încercat asemeni lui Eminescu, să îmi transcriu frămîntările pe foaie, şi dacă am reuşit cît de puţin să vă sensibilizez, înseamnă că opera acestui mare poet a lăsat în urmă cele mai nobile sentimente atît în sufletul meu cît şi a dvs.”

…Tresar din vis. Străbat în adîncul sufletului meu şi caut focul... E întuneric...E frig în suflet fără căldură.

Pornesc prin frigul sufletului meu în căutarea focului ca să se aprindă şi să ardă din nou speranţa mea la viaţă. Caut măcar scînteia focului care mă încălzeşte, mă hrăneşte, mă face caldă. Caut...

Îmi tremură gîndurile care mă trag în toate părţile. Mă clatină noduri groase ca nişte funii- temerile din poveştile în care credeam mai demult.

Merg. Nu văd nici o cărare, nici un drum. Unde e focul sufletului meu? Îmi aduc aminte de lemnul meu. E un lemn mîngîietor. Îl găsesc în suflet- opera eminesciană. Aprind cu el focul speranţelor mele, focul care îmi arde toate conflictele sufleteşti. Simt fumul lui dulce şi tare care îmi pătrunde pînă în inimă şi mai departe, fumul ce curge ca un sînge în mine.

Readuc în minte versul eminescian, el mă umple şi iese prin răsuflare. Scotocesc în memorie mai departe, ard un alt lemn ca să crească flacăra şi să nu-mi fie niciodată frig. Orice literă,orice vers, orice catren din creaţia geniului parcă sunt aevea bucăţi din viaţa mea. Sunt bucăţi de zid şi pietre sparte, semne ale unor străbateri şi lupte mai vechi în suflet.

Dau plapuma la o parte. Păşesc încet, cu inima în tîmple, în talpe şi pe buze. Iau cu sufletul plin de nădejde cartea lui Eminescu. Mi se fac ochii degete, să pipăi dincolo de pietrele sufletului. Mă zbucium mai departe între cuvintele poetului pline de adevăr. E noaptea alegerilor- nici singura şi nici ultima. Sorb încă puţin din fumul lemnului cel drag. Aprind, sting şi respir.

Vreau să fiu acolo lîngă Eminescu, lîngă masa lui de scris. O fi posibil??? Este oare cu putinţă ca acest păzitor al focului sufletului meu şi eu- omul din multe vise să ne întilnim şi să înnăbuşim toate conflictele din suflet? Îmi pare că sunt aproape de răspuns. Lumina pe care o emană capodoperele marelui poet, lumina plînsă cu atîta dor face clare toate zbuciumurile sufletului poetului. În căldura visului şi-n miezul celor mai profunde idei şi concepţii eminesciene îmi simt împlinirea visului meu nebunesc. Liniştea bună şi lumina cărţii marelui poet cern tot ce aş putea vedea şi aş putea descoperi între rîndurile scrise cu atîta dăruire.

Mă întorc în mine, mă cufund şi mai tare în lectură ca lemnul care arde să îmi înfierbînte frămîntările. Mă gust în starea mea nouă şi mă răsfăţ ca sub o plapumă de bine. Simt căldura- înseamnă că înţeleg ce a vrut să-mi transmită Eminescu, înseamnă că îmi aplanez conflictele, înseamnă că îmi regăsesc liniştea sufletească.

Focul arde!!!

Simt locul cald sub mine, respir aerul fierbinte, sorb luminile curgînd din flăcări. O să-mi aşez focul viu în sînge şi în cuget ca să simt mirosul lui, să aud lemnul, să ascult poveştile din foc pentru a întimpina un nou omuleţ, unul creat datorită lui Eminescu, regăsit datorită acestuia.

„Sufletul meu- temniţa mea” spunea Arhim Simeon Kraiopuolus. „Sufletul meu- temniţa îmbîcsită de conflicte” adaug eu, dar şi temniţa unde pot sălăşlui şi multe lucruri bune.

În sufletul meu se ascunde cel mai bun lucru care poate exista, cel mai divin sentiment- dragostea şi admiraţia pentru opera lui Eminescu. Datorită acestui sentiment sufletul meu a devenit o pasăre Phoenix, care renaşte din clipă în clipă pentru că ştie că are de savurat încă multe opere eminesciene.

Bucuria zilei, vărsătoarea luminii, izvorul focului ceresc- toate pot servi ca calificative pentru creaţia lui Eminescu. Împreună cu Luceafărul poeziei româneşti, urmărindu-i exemplul, am învăţat să rezolv conflictele sufletului meu în mod creativ- el scriind despre ele, iar eu delectîndu-mă cu lectura lor.
Mulţumesc lui Eminescu pentru că m-a învăţat cum să mă ridic, să ies din frig şi să îmi caut focul în creaţia sa, să îl găsesc şi să mi-l port apoi încă o zi, încă un răsărit...

A fi Om- o artă sau un destin?

Vreau să fiu copil. Vreau să mă trezesc dimineaţa şi primul lucru pe care să-l văd reflectat în albăstrimea ochilor mei să fie zîmbetul măicuţei. Vreau să adorm cu acelaşi zîmbet al ei întipărit pe chipul meu nevinovat. Vreau ca visul pe care-l trăiam ziua să continuie şi noaptea...

Şi parcă nu mult timp mă desparte de aceea perioadă, aş putea spune chiar paradis, însă atît de multe lucruri s-au schimbat. S-au poate că au existat mereu, dar inocenţa şi candoarea unui sufleţel micuţ de copil nu a vrut să le observe şi să le observe şi să le înţeleagă?...

Nu ştiu, simt că plutesc într-o incertitudine desăvîrşită: Cum timp de cîţiva ani am putut să mă dezamăgesc atît de mult de lumea în care totuşi simt că am tot pentru a fi fericită?

Eram micuţă şi vedeam aevea clipa cînd voi fi mare, cînd nu va mai fi nevoie de cineva care să mă ţină de mănuţă ca să nu mă rătăcesc. Visam la momentul în care nu o să mai pun o sumedenie de întrebări, ci o să fiu capabilă să le găsesc singură răspunsul.

Iată că sunt mare! Cel puţin aşa credeam cînd eram mică- credeam că eşti deja mare atunci cînd împlineşti 18 ani. Cît de naivă eram! Iată, am 18 ani! Sunt mare! Mare poate într-un fel, dar mă simt cu mult mai mică decît cum eram la 13 ani. Simt că am cu mult mai multe întrebări şi cu mult mai puţine răspunsuri.

Îmi dau seama acum că acest cuvînt „Mare”, însumează o mulţime de valori pe care nu că nu le-aş poseda, dar încă nu le-am pus în valoare.

Aşa mică cum încă sunt acum, la început de viaţă „independentă”, deja sunt hotărîtă- voi deveni „Mare”, o să fiu un „Om Mare”, aşa cum mereu şi-au dorit să mă vadă cei mai scumpi oameni.

Şi totuşi ce înseamnă a fi un Om? A fi Om, este o artă sau un destin?

„Arta”, ne explică Dicţionarul, este o activitate pe care omul o realizează pentru a produce valori, dar fiind totodată şi o pricepere, o măiestrie.

Tot aceeaşi sursă ne expune ca definiţie a destinului, voinţa supranaturală care hotărăşte tot ce se petrece în viaţa omului.

Omul este o fiinţă unică, cred eu, greu de pătruns şi de cunoscut în adîncul specifiului său pe care îl ţine nedezvăluit.

Devine el astfel oare datorită eforturilor pe care le depune zi de zi pentru a desăvîrşi sau pentru că cineva, de undeva i-a prescris de dinainte existenţa, modul de a fi?

În concepţia mea, omul, este nimic altceva decît o simbioză a cunoscutului şi necunoscutului. Pe de o parte, el are gînduri, sentimente, aptitudini, calităţi şi defecte, virtuţi şi păcate cunoscute şi totodată un chip necounoscut, nevăzut, gînduri nespuse, sentimente nemanifestate, dorinţe nemărturisite nimănui niciodată.

E simplu, cel puţin aşa pare. Toate aceste calităţi, descoperite sau nu, au apărut o dată cu venirea lui pe lume.

Cînd a primit în dar o bucăţică de viaţă, pare-se că şi-a cîştigat automat şi viitorul, calităţile, capacităţile. Pentru el a decis altcineva, şi el şi-a urmat menirea. Dar...

Da! Există un „dar”!!!

Dar există oameni care au o înălţime pe care alţii nu o au şi nici nu o ating. Există oameni care au o plăcere sau o durere neexprimată, un zbuciumat reţinut în sine, o frămîntare sufletească pe care o poartă singuri, un gînd sau un păcat săvîrşit doar cu închipuirea, o dorinţă pe care nu o încredinţează nimănui, un vis care este a lor.

A deţine şi valorifica aceste lucruri care îl desăvîrşesc ca om, oare nu este o „artă”?

Zi de zi,vedem în continuu oameni, comuncăm cu ei, sîntem cu ei- ei ca oameni şi încă nu ştiu bine de ce unul este bun şi altul este rău, unul credincios şi altul păcătos, unul sincer şi altul ipocrit, unul inocent şi curat şi altul corupt, unul blînd şi altul odios, unul milos şi altul crud, unul onest şi altul egoist, unul sfînt şi altul nelegiuit. De ce oare? De ce?

De ce un om a putut fi înarmat dar nu a putut fi îndreptat spre a face bine?

De ce omul poate stăpîni totul şi nu se poate stăpîni pe el însuşi?

Îmi vin în minte spusele lui La Rochefoucauld: „Omul nu trebuie judecat după calităţile lui, ci după felul în care ştie să le folosească ”... Şi mă gîndesc... Mă gîndesc de ce atît de puţini oameni ştiu să îşi folosească corect abilităţile.

 Am spus că vreau să fiu copil. Da! Pentru că fiind copil simţeam că lumea îmi aparţine şi că cu inocenţa mea o pot sensibiliza şi o pot schimba. Dar acum? Acum, nu mai e aşa. Dacă un copil plînge cînd îl doare, atunci „Omul Mare” plînge cînd îşi creează de cele mai multe ori o durere care nu există.           

Dacă copilul se joacă fără să trişeze, atunci la „Omul  Mare”, trişarea e principala regulă a jocului.

Dacă copilul ştie că arma cea mai de preţ şi cea mai bună răsplată este zîmbetul, atunci „Omul Mare” nu poate aprecia nimic mai tare decît banul.

Cîteodată încep să justific spusele lui Lucian Blaga : ,,Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră. tot atît de departe de celalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi altri, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia comunicării cu alţi semeni te înşeală numai pînă în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, cînd, deodată, îţi dai seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici înţelege".

Dar  nu încetez să sper că omul trebuie să dăruiască fără a aştepta răsplată. Cel care oferă doar pentru a fi recompensat nu face o fapta bună, ci intenţia sa este o una mîrşavă.

Un om are suflet bun, este milostiv, iertator şi iubitor. Altfel tot ce lasă  lumii după trecerea sa nu constă în bogăţia materială, ci spirituală. Dar nu moştenirea materială contează, ci testamentul spiritual. Arta de a fi om înseamnă să iubeşti şi să fii generos, să întinzi o mînă de ajutor atunci cînd ai ocazia să faci o faptă bună, să apleci capul şi să ceri iertare cînd greşeşti dar totodată să fii modest la vorbă şi la port.

Primim un corp,care s-au ne place, s-au pe care îl urîm. Dar e al nostru şi trebuie să-l păstrăm până la sfârşit. Învăţăm în viaţă multe lucruri.Sîntem aidoma înscrişi,la o şcoală informală numită „viaţă”. Aici nu sunt greşeli, doar lecţii. Creşterea e un proces de încercări, erori şi experimente.

Experimentele eşuate fac şi ele parte din acest proces, la fel ca şi cele care în cele din urmă dau rezultate. Lecţiile se repetă pînăcînd  le învăţăm. Lecţiile ne sînt prezentate în diverse feluri, pînă când o învăţăm. Când ai învăţăm prima lecţie, putem trece la lecţia următoare. Lecţiile nu se termină niciodată. Nu există nici o parte a vieţii care să nu conţină lecţiile sale. Atîta timp cât sîntem vii, vor mai fi lecţii de învăţat. Ceilalţi oameni sunt o oglindă a noastră.

 Nu putem aprecia sau dezaproba ceva la o persoană, decît dacă e ceva ce ne place sau urăm la noi înşine. Ce reuşim să facem cu viaţa noastră depinde doar de noi. Viaţa ne oferă tot de ce avem nevoie pentru a ne o creea aşa cum ne dorim. Noi  hotărîm  ce vom face cu ele. Alegerea ne aparţine.

Prefer să sper că citatul care îmi vine acum în minte, şi anume "Cînd simţi inima încărcată de durere şi lacrimi ţi se vor ivi la colţul genelor, du-te să plîngi la păsări la pietre, dar niciodată la oameni, căci toţi suntem oameni, dar nici unul OM! ", să nu îşi găsească nicicînd convingere în mintea mea.

Lucrul cel mai important este acela ca oamenii să rămînă oameni în orice împrejurări, cu respectul pentru propria persoana, cu stima pentru semenii şi pentru lumea pe care le-a hărăzit-o să fie a lor, ei avînd misiunea s-o facă, din locul în care le-a lăsat-o Domnul mai bună şi mai desăvîrşită. Şi toate astea să fie realizate în numele minunii numită Viaţă, pentru ca ea să dăinuie, pentru ca ea să biruie, pentru ca ea să nu dispară! 

Omul are un destin, dar prefer să cred şi sunt sigură că tot el, e capabil să facp din destin o artă- una de a fi Om!

Rece şi imparţial, timpul îşi urmeză cursul. Timpul trece dat ştiu că voi trece prin el demn. Voi trăi viaţa simplu şi nu o să calc peste suflete pentru a-mi depăşi menirea de a fi OM!

 Nu pot şti dacă o să-mi reuşească căci aprecierea o să vină, bănuiesc, mult mai tîrziu, şi nu de la mine, ci de la cei din preajma mea. Ştiu doar că schimbarea vine de la mine şi că doar eu, ca un adevărat artist pot să îmi schimb destinul...

În goană după sentimente...

O limpezime stranie a gîndurilor mă duce involuntar la ideea că existenţa noastră nu este nimic altceva decît o continuă căutare a glasului sentimentelor pe care nu îl putem percepe din imensul val de tăcere care ne bîntuie sufletul.

Alergăm prin viaţă, ne gonim după emoţii spectaculoase, iar în goana asta nebună uităm de liniştea sufletească, de frumuseţea angelică a inimii noastre pe care o îmbîcsim cu gunoaiele unei societăţi mizerabile, unde adevărata valoare a sentimentului este lăsată în umbră.

Întuneric...

Aleargă... Caută un grăunte de lumină care să îl scoată din întuneric... Iată Dragostea... Are o lumină puternică şi disperat, omul, imediat aleargă după ea. Aproape că a ajuns-o din urmă, încă puţin şi o să-i simtă răsuflarea dar...se împiedică de Ură, de Gelozie, de Neîncredere. Însă asta nu-l opreşte  ci îl ambiţionează mai mult. Îşi adună toate forţele, uită de tot ce e dumnezeiesc, calcă prin păcate fără remuşcări de conştiinţă şi o ajunge din urmă. Dar  Dragostea nu mai are lumina pură de care are nevoie. Din ea a rămas doar o iluzie care a dispărut odată ce a deschis ochii. Fugărită de Om, Dragostea şi-a pierdut din divinitate, şi El a rămas doar cu portretul mort al unei iubiri pe care singur şi-a schiţat-o, dar la pictarea căreia nu i-a ajuns culori ca să-i dea viaţă. Au încercat să-i împrumute culori şi să-l ia de mînă Sinceritatea, Încrederea, Înţelegerea dar Omul era atît de preocupat să ajungă Dragostea din urmă că le-a strivit fără milă.

Dar întunericul meschin al vieţii nu presupune numai Dragoste, şi Omul aleargă din nou. De astă dată încearcă să prindă sclipirea Omeniei. În jur se aud voci disperate care îi cerşesc ajutorul şi al căror strigăt de neputinţă ajunge la cer, dar Omului nu-i pasă. Nu mai are timp să se oprească căci Omenia se îndepărtează tot mai mult. Pleacă în grabă după ea, şi nici nu-şi dă seama că dacă ar fi frînat, ar fi dobîndit flacăra Respectului, Stimei, Recunoştinţei.

  Nu a mai ajuns din urmă Omenia. S-a oprit căci se simţea epuizat. În timp ce îşi odihnea picioarele obosite de atîta alergătură zări Bunătatea. O lumină firavă şi plăpîndă stătea cuminte şi îşi aştepta stăpînul. Nimeni însă nu avea nevoie de ea căci lumina ei abia abia putea fi observată. Totuşi Omul, meditînd cîteva clipe decise s-o ia, dar nu reuşi să se apropie de ea că un ecou rîdea cu poftă de el: „Chiar crezi că într-un întuneric atît de profund, bunătatea o să fie cea care te va salva? Te mulţumeşti cu nimicuri de genul ăsta? Ia priveşte ce rază de lumină puternică te cheamă aevea pentru a o dobîndi...” Era Lăcomia, şi Omul lacom, nesătul şi veşnic nemulţumit de ce are, uită de toate şi se grăbi într-acolo, dar, era o capcană. Raza de lumină nu era nimeni altcineva decît Trădarea, care văzîndu-l atît de aproape de a-şi atinge scopul, îi întoarse spatele.

Rătăcit în întuneric, trupul Omului nu mai rezista în faţa greutăţilor. Întîlnise în cale prea multă Ură, Minciună, Deznădejde, Ironie. Îi sfîşiase haina parfumată de Adevăr, Inocenţă, Cuminţenie, îl dezbracase pas cu pas de ce avea mai sfînt.

Dar nu, nu era doborît... Sufletul lui, în pofida oricărui fapt, era plin de credinţă- grăuntele de lumină care a ucis întunericul.

Asta e lumea în care supravieţuim zi de zi. Ăsta e întunericul în care ne zbatem fără încetare.

În goana după sentimente uităm că frumosul sentimentelor capătă nuanţe diferite de la om la om şi oricît nu ne-am strădui nu o să le percepem şi nu o să le ajungem din urmă oricît de repede nu am alerga.

Alergînd după sentimente nu ne dăm seama că inima rămîne săracă, iar inima săracă este ca un copil ce vrea bomboane. Bomboanele inimii însă sînt sentimentele. Cu ele inima se hrăneşte, din asta trăieşte şi aşa creşte. Noi însă zi de zi, încercăm să cunoaştem reţeta bomboanelor luîndu-i din dulceaţă.

În rezultat, gonindu-ne după sentimente ne alegem doar cu praf în ochi. Ne depăşeşte timpul, ne ocoleşte iubirea şi nu le mai prindem niciodată. Cît despre fericire, e a trecut demult linia de sosire, în schimb noi nici măcar nu am auzit zgomotul de start al pistolului. Şi chiar dacă ni s-ar fi pus pistolul lîngă tîmplă ca să-l auzim, nu s-ar fi schimbat nimic. Am fi prea preocupaţi de căutare fericirii ca să observăm că o avem alături.

Nu mă lasă în pace gîndul că în viaţă avem orice ne este necesar şi nu pot să nu mă revolt ştiind că căutăm o cale de a veghea ceea ce se petrece în afara noastră şi uităm să privim în oglindă cămările inimii noastre şi să găsim compromis între societatea meschină şi candoarea inimii.

Uităm că sentimentele sunt asemeni cleiului care lipeşte aceste două concepţii ce par total diferite.

Glasul sentimentelor îl auzim fiecare dintre noi atunci cînd liniştea ne bîntuie sufletul şi chipul. E atît de frumos să regăseşti în linişte vocea Dragostei, a Bunătăţii, a Inocenţei. E melodia ce exprimă o sumedenie de stări şi gînduri. Cînd vorbele nu mai au nici un folos şi nu mai exprimă ceea ce trăieşti şi simţi, glasul sentimentelor, fără ca să-l cauţi şi să te goneşti după el, te bucură precum te bucuri de Dumnezeu. Deşi nu-l vezi, îţi dai seama că el te îndrumă spre eternitatea valorilor.

   Sîntem înconjuraţi de atîta nedreptate, atîta cruzime încît uităm să ascultăm glasul ce vine din interiorul nostru. Da, uităm! Tindem să trăim pe vârful unui munte fără a ne da seama că adevărata fericire este felul în care urcăm pantele abrupte spre vârf. Nu ştim să ne bucurăm de fiecare clipă de fericire pe care ne-o dăruie Dumnezeu. Adeseori, fiind cu ochii închişi uităm să visăm, uităm să dăruim iubire şi să ne delectăm cu frumuseţea chipurilor şi sufletelor care zi de zi ne zîmbesc.

Ne înşelăm cînd credem că nimic nu mai are valoare şi că viaţa trece prea repede. De fapt, noi trecem prin viaţă, şi trecem atît de repede încît nu lăsăm nimic în urma noastră. Şi atunci, de ce să nu permitem visării să ne conducă prin viaţă? De ce să nu apreciem cu adevărat ceea ce are valoare, şi nu ceea ce singuri elogiem, dar nu ne dăm seama pentru ce anume?

  Cînd am apărut pe lume ni s-a făcut cadou o bucăţică de viaţă. În jurul nostru se iveau doar feţe fericite, emoţionate, inimi gata să ne dăruie Dragoste, Bunătate, Siguranţă, gata să ne creeze un vis în care să plutim dar pe care cu timpul l-am distrus... Şi tot cu timpul am încercat să-l construim din nou, am încercat să căutăm sentimentele din care visul era creat, dar căutările noastre ne-au împietrit inimile, căci de fiecare dată cînd tindem spre ceva şi vrem să-l dobîndim, prăbuşim totul în cale.

E straniu că vorbim despre divinitatea sentimentelor fără a o gusta, şi încă mai straniu este faptul că cu cît înaintăm în vîrstă, cu atît sinceritatea din gînd şi din inimă se pierde. Ajunşi la maturitate, spulberăm orice idee că un sentiment trebuie să fie curat, sacru şi că el nu trebuie să aştepte nimic în schimb şi doar cînd îmbătrîniţi, ne trezim singuri, ne dăm seama că am irosit toată viaţa în zadar pentru ca în final nimeni să nu aibă o atitudine sinceră faţă de noi.

Sînt absolut convinsă că sufletul omului e o taină, o enigmă pe care o ascundem de cei din jur. Şi doar Dumnezeu îi ştie toate secretele şi prin sentimente ne dă posibilitatea să îl deschidem pentru cei ce ne înconjoară.

Ca să ne dăm seama de ce este un sentiment şi care este însemnătatea lui pentru viaţa noastră , este necesar doar să comparăm un trup mort cu unul viu. Ce le diferenţiază? Şi trupul mort are oase, sînge, muşchi, nervi, dar el nu se mişcă, nu simte, nu transmite emoţii. Îi lipseşte puterea asta tainică şi nevăzută, dar profund simţită- Sentimentul. Toţi oamenii ar dori să descopere această mare putere, să pipăie acest diamant, şi de aceea îl caută neîncetat.

Mă cutremur cînd văd cît de mult valorează pentru unii sentimentele şi cît de mult îl pot falsifica alţii. Mă indignez şi mă omoară gîndul că ne folosim de sentimente pentru scopuri murdare.

Trăirile şi reacţiile omului sînt rodul gîndurilor, gîndurile sînt venite din suflet, iar sufletul este construit pe sistemul de valori ales de fiecare dintre noi. Trebuie să învăţăm cu adevărat să ne cunoaştem,să ştim cine sîntem, să ne descoperim calităţile pierdute poate fără intenţie şi să le punem în valoare fără teamă. Trebuie să ne placă doar ce simţim noi că e frumos, nu ce ne impun alţii. Refuzul de a fi sinceri cu noi şi cu cei din jur din motivul că ne-am arătă slăbiciunile de care s-ar folosi ceilalţi, cu timpul ne omoară. Ne purtăm ca nişte condamnaţi la moarte care nu spun ce simt, deşi ar vrea dar îşi dau seama că asta nu îi va salva. Noi însă putem fi salvaţi, putem găsi fericirea sufletului nostru doar dacă vom încerca să dăm drumul sentimentului din inima noastră, şi nu pe cel de care nu avem nevoie şi nu-l vom ajunge nicicînd.

Sentimentul are calitatea de a-ţi deschide orizonturi de care nu eşti conştient, te ajută să priveşti în adîncul sufletului tău, îţi descoperă cu adevărat forţa care îţi aduce linişte sufletească.

Fiecare sentiment trăit are calea lui iar noi, oamenii îi dăm valoare. Noi sîntem cei cyare îl scoatem la lumină. Noi sîntem cei care ar trebui să le respectăm iar prin respect să ajungem să le trăim sincer,fără falsitate.

Sentimentele trebuiesc trăite din inimă indiferent de consecinţe. Ce vine din sfulet,nu este niciodată o greşeală!