Cu Eminescu în suflet...(eseu pregătit pentru concursul ,,Dor de Eminescu")

,,Tot sufletul meu e aici, pe bucata asta  de hîrtie albă mîzgîlită cu mine şi gîndurile mele…şi mi-e tare frică că încercarea mea de a vă demonstra că nimic nu are valoare mai mare ca adevărul din operele eminesciene să nu fie năprasnică. Am încercat asemeni lui Eminescu, să îmi transcriu frămîntările pe foaie, şi dacă am reuşit cît de puţin să vă sensibilizez, înseamnă că opera acestui mare poet a lăsat în urmă cele mai nobile sentimente atît în sufletul meu cît şi a dvs.”

…Tresar din vis. Străbat în adîncul sufletului meu şi caut focul... E întuneric...E frig în suflet fără căldură.

Pornesc prin frigul sufletului meu în căutarea focului ca să se aprindă şi să ardă din nou speranţa mea la viaţă. Caut măcar scînteia focului care mă încălzeşte, mă hrăneşte, mă face caldă. Caut...

Îmi tremură gîndurile care mă trag în toate părţile. Mă clatină noduri groase ca nişte funii- temerile din poveştile în care credeam mai demult.

Merg. Nu văd nici o cărare, nici un drum. Unde e focul sufletului meu? Îmi aduc aminte de lemnul meu. E un lemn mîngîietor. Îl găsesc în suflet- opera eminesciană. Aprind cu el focul speranţelor mele, focul care îmi arde toate conflictele sufleteşti. Simt fumul lui dulce şi tare care îmi pătrunde pînă în inimă şi mai departe, fumul ce curge ca un sînge în mine.

Readuc în minte versul eminescian, el mă umple şi iese prin răsuflare. Scotocesc în memorie mai departe, ard un alt lemn ca să crească flacăra şi să nu-mi fie niciodată frig. Orice literă,orice vers, orice catren din creaţia geniului parcă sunt aevea bucăţi din viaţa mea. Sunt bucăţi de zid şi pietre sparte, semne ale unor străbateri şi lupte mai vechi în suflet.

Dau plapuma la o parte. Păşesc încet, cu inima în tîmple, în talpe şi pe buze. Iau cu sufletul plin de nădejde cartea lui Eminescu. Mi se fac ochii degete, să pipăi dincolo de pietrele sufletului. Mă zbucium mai departe între cuvintele poetului pline de adevăr. E noaptea alegerilor- nici singura şi nici ultima. Sorb încă puţin din fumul lemnului cel drag. Aprind, sting şi respir.

Vreau să fiu acolo lîngă Eminescu, lîngă masa lui de scris. O fi posibil??? Este oare cu putinţă ca acest păzitor al focului sufletului meu şi eu- omul din multe vise să ne întilnim şi să înnăbuşim toate conflictele din suflet? Îmi pare că sunt aproape de răspuns. Lumina pe care o emană capodoperele marelui poet, lumina plînsă cu atîta dor face clare toate zbuciumurile sufletului poetului. În căldura visului şi-n miezul celor mai profunde idei şi concepţii eminesciene îmi simt împlinirea visului meu nebunesc. Liniştea bună şi lumina cărţii marelui poet cern tot ce aş putea vedea şi aş putea descoperi între rîndurile scrise cu atîta dăruire.

Mă întorc în mine, mă cufund şi mai tare în lectură ca lemnul care arde să îmi înfierbînte frămîntările. Mă gust în starea mea nouă şi mă răsfăţ ca sub o plapumă de bine. Simt căldura- înseamnă că înţeleg ce a vrut să-mi transmită Eminescu, înseamnă că îmi aplanez conflictele, înseamnă că îmi regăsesc liniştea sufletească.

Focul arde!!!

Simt locul cald sub mine, respir aerul fierbinte, sorb luminile curgînd din flăcări. O să-mi aşez focul viu în sînge şi în cuget ca să simt mirosul lui, să aud lemnul, să ascult poveştile din foc pentru a întimpina un nou omuleţ, unul creat datorită lui Eminescu, regăsit datorită acestuia.

„Sufletul meu- temniţa mea” spunea Arhim Simeon Kraiopuolus. „Sufletul meu- temniţa îmbîcsită de conflicte” adaug eu, dar şi temniţa unde pot sălăşlui şi multe lucruri bune.

În sufletul meu se ascunde cel mai bun lucru care poate exista, cel mai divin sentiment- dragostea şi admiraţia pentru opera lui Eminescu. Datorită acestui sentiment sufletul meu a devenit o pasăre Phoenix, care renaşte din clipă în clipă pentru că ştie că are de savurat încă multe opere eminesciene.

Bucuria zilei, vărsătoarea luminii, izvorul focului ceresc- toate pot servi ca calificative pentru creaţia lui Eminescu. Împreună cu Luceafărul poeziei româneşti, urmărindu-i exemplul, am învăţat să rezolv conflictele sufletului meu în mod creativ- el scriind despre ele, iar eu delectîndu-mă cu lectura lor.
Mulţumesc lui Eminescu pentru că m-a învăţat cum să mă ridic, să ies din frig şi să îmi caut focul în creaţia sa, să îl găsesc şi să mi-l port apoi încă o zi, încă un răsărit...