Între semne de întrebare...

Deprindere sau dragoste? Sentiment puternic sau simpatie obişnuită? Teamă de dragostea ce ţi se oferă sau de insuficienţa acesteia, pe care nu ai curaj s-o recunoşti? Vis sau realitate prea frumoasă pentru a fi adevărată? De ce aşteptăm dragoste cînd, de fapt, ne este frică de sinceritatea şi seriozitatea pe care o implică? Cum o putem cere cînd de fapt ea se oferă benevol? De ce simţim acea mare nevoie de a auzi un sentiment atunci cînd deja, undeva în adîncul inimii ştim că nu avem nevoie de o confirmare în cuvinte a ceea ce se ascunde în orice sufleţel apropiat nouă? De ce nu ne învăţăm a păstra, a înnaripa şi a da drumul unei poveşti în viaţa noastră, dar o ucidem, o "înjunghiem" şi o răpunem fără ai da şansa de a se ridica şi a se vindeca? De ce tindem să părem un suflet divin de înger blînd, cînd divinitatea şi blîndeţea nu îşi găsesc loc decît în subconştientul nostru distrus şi el de ură şi indiferenţă? De ce sunt atît de mici aşteptările noastre, dar atît de mari dezamăgirile?
Risipim în zadar luni, ani, pentru ca în final să ne dăm seama că avem alături persoana pe care n-o iubim. Strigăm la cer despre o iubire a cărei valoare nici măcar nu n-o cunoaştem. Cerşim milă şi compasiune cînd nu facem nimic decît să criticăm şi să condamnăm ceea ce vedem. Suntem ca o minge prin viaţă primind şuturi de la fiecare şi zburăm încotro suntem purtaţi pentru ca să găsim totuşi calea cea dreaptă.
Un mic omuleţ într-o mulţime imensă, înconjuraţi de o infinitate de inimi îndurerate ce încearcă să-şi ascundă adevărata faţă...Şi totuşi într-o lume atît de mare, mereu ne simţim singuri şi nu ne putem regăsi nicăieri. Îngeri şi demoni într-o singură fiinţă...visăm dar distrugem vise, sperăm dar ucidem speranţe suferim înnecîndu-ne în lacrimi dar nu învăţăm a înceta să ne provocăm singuri durerea...Vise, decepţii, dragoste, ură, indiferenţă, milă, inocenţă, sinceritate...Suntem captivi în propria noastră viaţă, condamnaţi la dezamăgiri, dor, regrete...
Şi totuşi există în viaţa care ne pare lipsită de sens, o picătură de lumină : DRAGOSTEA! Acest sentiment în pofida la orice ne înnobilează, ne îmblînzeşte, ne întăreşte. Zburăm nevinovaţi prin destinul meschin ca în final, aproape de moarte, cînd pare că suntem învinşi, să ne dăm seama că de fapt în viaţă nu am făcut decît să cîştigăm, şi deci- AM ÎNVINS!!!