O limpezime stranie a gîndurilor mă duce
involuntar la ideea că existenţa noastră nu este nimic altceva decît o continuă
căutare a glasului sentimentelor pe care nu îl putem percepe din imensul val de
tăcere care ne bîntuie sufletul.
Alergăm prin viaţă, ne gonim după emoţii spectaculoase, iar în goana asta
nebună uităm de liniştea sufletească, de frumuseţea angelică a inimii noastre
pe care o îmbîcsim cu gunoaiele unei societăţi mizerabile, unde adevărata
valoare a sentimentului este lăsată în umbră.
Întuneric...
Aleargă... Caută un grăunte de lumină care să îl scoată din întuneric...
Iată Dragostea... Are o lumină puternică şi disperat, omul, imediat aleargă
după ea. Aproape că a ajuns-o din urmă, încă puţin şi o să-i simtă răsuflarea
dar...se împiedică de Ură, de Gelozie, de Neîncredere. Însă asta nu-l
opreşte ci îl ambiţionează mai mult. Îşi
adună toate forţele, uită de tot ce e dumnezeiesc, calcă prin păcate fără
remuşcări de conştiinţă şi o ajunge din urmă. Dar Dragostea nu mai are lumina pură de care are
nevoie. Din ea a rămas doar o iluzie care a dispărut odată ce a deschis ochii.
Fugărită de Om, Dragostea şi-a pierdut din divinitate, şi El a rămas doar cu
portretul mort al unei iubiri pe care singur şi-a schiţat-o, dar la pictarea
căreia nu i-a ajuns culori ca să-i dea viaţă. Au încercat să-i împrumute culori
şi să-l ia de mînă Sinceritatea, Încrederea, Înţelegerea dar Omul era atît de
preocupat să ajungă Dragostea din urmă că le-a strivit fără milă.
Dar întunericul meschin al vieţii nu presupune numai Dragoste, şi Omul
aleargă din nou. De astă dată încearcă să prindă sclipirea Omeniei. În jur se
aud voci disperate care îi cerşesc ajutorul şi al căror strigăt de neputinţă
ajunge la cer, dar Omului nu-i pasă. Nu mai are timp să se oprească căci Omenia
se îndepărtează tot mai mult. Pleacă în grabă după ea, şi nici nu-şi dă seama
că dacă ar fi frînat, ar fi dobîndit flacăra Respectului, Stimei,
Recunoştinţei.
Nu a mai ajuns din urmă Omenia. S-a oprit
căci se simţea epuizat. În timp ce îşi odihnea picioarele obosite de atîta
alergătură zări Bunătatea. O lumină firavă şi plăpîndă stătea cuminte şi îşi
aştepta stăpînul. Nimeni însă nu avea nevoie de ea căci lumina ei abia abia
putea fi observată. Totuşi Omul, meditînd cîteva clipe decise s-o ia, dar nu reuşi
să se apropie de ea că un ecou rîdea cu poftă de el: „Chiar crezi că într-un
întuneric atît de profund, bunătatea o să fie cea care te va salva? Te
mulţumeşti cu nimicuri de genul ăsta? Ia priveşte ce rază de lumină puternică
te cheamă aevea pentru a o dobîndi...” Era Lăcomia, şi Omul lacom, nesătul şi
veşnic nemulţumit de ce are, uită de toate şi se grăbi într-acolo, dar, era o
capcană. Raza de lumină nu era nimeni altcineva decît Trădarea, care văzîndu-l
atît de aproape de a-şi atinge scopul, îi întoarse spatele.
Rătăcit în întuneric, trupul Omului nu mai rezista în faţa greutăţilor.
Întîlnise în cale prea multă Ură, Minciună, Deznădejde, Ironie. Îi sfîşiase
haina parfumată de Adevăr, Inocenţă, Cuminţenie, îl dezbracase pas cu pas de ce
avea mai sfînt.
Dar nu, nu era doborît... Sufletul lui, în pofida oricărui fapt, era plin
de credinţă- grăuntele de lumină care a ucis întunericul.
Asta e lumea în care supravieţuim zi de zi. Ăsta e întunericul în care ne
zbatem fără încetare.
În goana după sentimente uităm că frumosul sentimentelor capătă nuanţe
diferite de la om la om şi oricît nu ne-am strădui nu o să le percepem şi nu o
să le ajungem din urmă oricît de repede nu am alerga.
Alergînd după sentimente nu ne dăm seama că inima rămîne săracă, iar inima
săracă este ca un copil ce vrea bomboane. Bomboanele inimii însă sînt
sentimentele. Cu ele inima se hrăneşte, din asta trăieşte şi aşa creşte. Noi
însă zi de zi, încercăm să cunoaştem reţeta bomboanelor luîndu-i din dulceaţă.
În rezultat, gonindu-ne după sentimente ne alegem doar cu praf în ochi. Ne
depăşeşte timpul, ne ocoleşte iubirea şi nu le mai prindem niciodată. Cît
despre fericire, e a trecut demult linia de sosire, în schimb noi nici măcar nu
am auzit zgomotul de start al pistolului. Şi chiar dacă ni s-ar fi pus pistolul
lîngă tîmplă ca să-l auzim, nu s-ar fi schimbat nimic. Am fi prea preocupaţi de
căutare fericirii ca să observăm că o avem alături.
Nu mă lasă în pace gîndul că în viaţă avem orice ne este necesar şi nu pot
să nu mă revolt ştiind că căutăm o cale de a veghea ceea ce se petrece în afara
noastră şi uităm să privim în oglindă cămările inimii noastre şi să găsim
compromis între societatea meschină şi candoarea inimii.
Uităm că sentimentele sunt asemeni cleiului care lipeşte aceste două
concepţii ce par total diferite.
Glasul sentimentelor îl auzim fiecare dintre noi atunci cînd liniştea ne
bîntuie sufletul şi chipul. E atît de frumos să regăseşti în linişte vocea
Dragostei, a Bunătăţii, a Inocenţei. E melodia ce exprimă o sumedenie de stări
şi gînduri. Cînd vorbele nu mai au nici un folos şi nu mai exprimă ceea ce
trăieşti şi simţi, glasul sentimentelor, fără ca să-l cauţi şi să te goneşti
după el, te bucură precum te bucuri de Dumnezeu. Deşi nu-l vezi, îţi dai seama
că el te îndrumă spre eternitatea valorilor.
Sîntem înconjuraţi de atîta nedreptate,
atîta cruzime încît uităm să ascultăm glasul ce vine din interiorul nostru. Da,
uităm! Tindem să trăim pe vârful unui munte fără a ne da seama că adevărata fericire
este felul în care urcăm pantele abrupte spre vârf. Nu ştim să ne bucurăm de
fiecare clipă de fericire pe care ne-o dăruie Dumnezeu. Adeseori, fiind cu
ochii închişi uităm să visăm, uităm să dăruim iubire şi să ne delectăm cu
frumuseţea chipurilor şi sufletelor care zi de zi ne zîmbesc.
Ne înşelăm cînd credem că nimic nu mai are valoare şi că viaţa trece prea
repede. De fapt, noi trecem prin viaţă, şi trecem atît de repede încît nu lăsăm
nimic în urma noastră. Şi atunci, de ce să nu permitem visării să ne conducă
prin viaţă? De ce să nu apreciem cu adevărat ceea ce are valoare, şi nu ceea ce
singuri elogiem, dar nu ne dăm seama pentru ce anume?
Cînd am apărut pe lume ni s-a făcut cadou o
bucăţică de viaţă. În jurul nostru se iveau doar feţe fericite, emoţionate,
inimi gata să ne dăruie Dragoste, Bunătate, Siguranţă, gata să ne creeze un vis
în care să plutim dar pe care cu timpul l-am distrus... Şi tot cu timpul am
încercat să-l construim din nou, am încercat să căutăm sentimentele din care
visul era creat, dar căutările noastre ne-au împietrit inimile, căci de fiecare
dată cînd tindem spre ceva şi vrem să-l dobîndim, prăbuşim totul în cale.
E straniu că vorbim despre divinitatea sentimentelor fără a o gusta, şi
încă mai straniu este faptul că cu cît înaintăm în vîrstă, cu atît sinceritatea
din gînd şi din inimă se pierde. Ajunşi la maturitate, spulberăm orice idee că
un sentiment trebuie să fie curat, sacru şi că el nu trebuie să aştepte nimic
în schimb şi doar cînd îmbătrîniţi, ne trezim singuri, ne dăm seama că am
irosit toată viaţa în zadar pentru ca în final nimeni să nu aibă o atitudine
sinceră faţă de noi.
Sînt absolut convinsă că sufletul omului e o taină, o enigmă pe care o
ascundem de cei din jur. Şi doar Dumnezeu îi ştie toate secretele şi prin
sentimente ne dă posibilitatea să îl deschidem pentru cei ce ne înconjoară.
Ca să ne dăm seama de ce este un sentiment şi care este însemnătatea lui
pentru viaţa noastră , este necesar doar să comparăm un trup mort cu unul viu.
Ce le diferenţiază? Şi trupul mort are oase, sînge, muşchi, nervi, dar el nu se
mişcă, nu simte, nu transmite emoţii. Îi lipseşte puterea asta tainică şi
nevăzută, dar profund simţită- Sentimentul. Toţi oamenii ar dori să descopere
această mare putere, să pipăie acest diamant, şi de aceea îl caută neîncetat.
Mă cutremur cînd văd cît de mult valorează pentru unii sentimentele şi cît
de mult îl pot falsifica alţii. Mă indignez şi mă omoară gîndul că ne folosim
de sentimente pentru scopuri murdare.
Trăirile şi reacţiile omului sînt rodul gîndurilor, gîndurile sînt venite
din suflet, iar sufletul este construit pe sistemul de valori ales de fiecare
dintre noi. Trebuie să învăţăm cu adevărat să ne cunoaştem,să ştim cine sîntem,
să ne descoperim calităţile pierdute poate fără intenţie şi să le punem în
valoare fără teamă. Trebuie să ne placă doar ce simţim noi că e frumos, nu ce
ne impun alţii. Refuzul de a fi sinceri cu noi şi cu cei din jur din motivul că
ne-am arătă slăbiciunile de care s-ar folosi ceilalţi, cu timpul ne omoară. Ne
purtăm ca nişte condamnaţi la moarte care nu spun ce simt, deşi ar vrea dar îşi
dau seama că asta nu îi va salva. Noi însă putem fi salvaţi, putem găsi
fericirea sufletului nostru doar dacă vom încerca să dăm drumul sentimentului
din inima noastră, şi nu pe cel de care nu avem nevoie şi nu-l vom ajunge
nicicînd.
Sentimentul are calitatea de a-ţi deschide orizonturi de care nu eşti
conştient, te ajută să priveşti în adîncul sufletului tău, îţi descoperă cu
adevărat forţa care îţi aduce linişte sufletească.
Fiecare sentiment trăit are calea lui iar noi, oamenii îi dăm valoare. Noi
sîntem cei cyare îl scoatem la lumină. Noi sîntem cei care ar trebui să le
respectăm iar prin respect să ajungem să le trăim sincer,fără falsitate.
Sentimentele trebuiesc trăite din inimă indiferent de consecinţe. Ce vine
din sfulet,nu este niciodată o greşeală!
Комментариев нет:
Отправить комментарий