Iluzia fericirii

Deseori mă simt copleşită de frînturi de gînduri şi sentimente care însumate mă duc în faţa uneia şi aceleiaşi dileme, aceluiaşi ocean de necunoscut: fericirea. Pare banal că avînd aparent totul şi totodată nimic, nu încercăm să conştientizăm duelul între ceea ce numim fericire şi ceea ce de fapt este ea.

Oare prezenţa unor persoane iubite aproape, succesul, banii, gloria sunt fericirea pe care ne-o dorim? Evident pot fi parte din fericire, dar nu din cea a sufletului, acea fericire dumnezeiască care te divinizează în momentul în care îi realizezi valoarea şi o primeşti ca pe un dar nemeritat.

Dar la altceva vreau să ajung, şi anume la oamenii care îi fac pe ceilalţi fericiţi renunţînd la propria lor satisfacţie sufletească. Şi nu pot să nu încerc să le descos secretul, să le descopăr cugetul şi să ajung să înţeleg curajul lor de a dărui fără a primi nimic în schimb, poate doar zîmbetul şi preţuirea celor din jur. Dar... Are omul dreptul să-şi smulgă din piept cel mai bun, cel mai nobil si cel mai frumos sentiment? Cine ştie, poate singurul sentiment care ne justifică existenţa, singurul care reprezintă bogăţia sufletului nostru? Să-l calci în picioare, să-l distrugi, să te lepezi de el? În numele cărei raţiuni renunţi la propria-ţi fericire?

Îi admir, da îi elogiez chiar pe cei care ştiu să întindă o mînă, fie ea oricît de muncită, acoperită cu cea mai bătătorită piele, dar ştiu şi pot aduce fericire celor, pentru care ea este o comoară de nepreţuit.

Numai fericirea leagă oamenii şi prin asta îmi explic toate îndoielile, toată nesiguranţa privind puterea oamenilor de a o primi şi a unora de a o ceda.

Nu pîinea, nu viaţa, nu bunătatea şi bunăvoinţa oamenilor, ci doar convingerea că eşti de folos cuiva, că îi poţi face fericiţi, justifică mărinimia celor ce renunţă la propria fericire.

În fine, viaţa este totuşi o mare şi frumoasă iluzie. Prezenţa fericirii, fie ea şi oferită, nu creată prin suferinţă, durere, reproş şi rugăciuni, nu ajută să perseverăm în această iluzie. Iar fericirea, nu este altceva decît o anafură pe care ar trebui să o primim în genunchi, cu aceste cuvinte de umilinţă pe buze şi inimă: Doamne, nu sunt demn!