Prima iubire… frumoasă
încercare a răsfoi prin amintiri şi sentimente. Sună mai degrabă a provocare.
De ce provocare? Poate pentru că la mine prima iubire are o altă conotaţie.
Gîndindu-mă la prima iubire, din start omit varianta unei nevinovate „iubiri” din
anii de şcoală. Asociez prima iubire cu un sfîrşit. Într-un univers flămînd de
începuturi, eu am alegat întotdeauna nebuneşte către finaluri. În timp ce
reveriile celor din jur se colorează cu iubiri neîncepute, eu mă bucur lucid de
gîndul că o să întîlnesc, în sfîrşit, după mai multe tentative, iubirea de
sfîrşit, adică prima iubire! Prima iubire, care sper cu toată făptura că va fi
şi ultima, căci vreau să văd în persoana iubită, acel EL de care am nevoie
permanentă ca de aer.
Cu un singur gest poţi să ştergi cu
buretele şi să scrii alt nume, alte întîmplări. Cu uşurinţă poţi să adaugi
sclipici vieţii tale împletind noi aventuri, însă o singură dată iubeşti şi
prima iubire este şi unica, şi ultima.
Întotdeauna, între închipuire şi
realitate se ivesc goluri care trebuiesc împlute pe loc. Şi cum să nu le umpli?
Le împlem cu „iubire”, o potenţială poveste de dragoste care însă de cele mai
multe ori deschide o adevărată prăpastie pe care este şi mai greu să o umpli.
Şi iarăşi ne înşelăm... Şi iarăşi facem greşeli...
Nu ştiu dacă mi-am găsit prima iubire, însă am
curajul să aştept pînă cînd, pe poarta inimii mele şi a persoanei iubite se va
furişa fiinţa unui vals făcut numai din farmec şi nostalgie. Preaplinul
sufletesc, într-o iarnă atît de geroasă precum cea de după geam, mă aduce
involuntar la ideea că marea iubire e precum ninsoarea care ţi se arată atunci
cînd nu ai cum să nu îi adulmeci splendoarea, care vine fără ca să o strigi şi
fără să o chemi. Pentru unii pare o laşitate să aştepte o viaţă întreagă prima
iubirea, pentru mine însă, este o necesitate. Prima iubire este necesitatea de
a te încerca în primul rînd pe tine însuţi şi mai apoi persoana din preajma ta.
Nu orice semn, nu orice batere de pleoape, nu orice suspin şi gînd este o
minune, şi nu întotdeauna minunea are un început clar delimitat. Însă sunt ferm
convinsă că indiferent de început, minunea primei iubiri nu poate să se termine
şi cu siguranţă nu va cunoaşte un final.
Avem dreptul şi obligaţia de a fi
fericiţi, dar consider că „fericire” nu înseamnă să trăieşti mereu cu
sentimentul de incertitudine şi nesiguranţă în alegerea pe care o faci. Creştem
cu setea nebună de a ne îndrăgosti şi vreau să cred că o să ne potolim setea,
însă numai atunci cînd o să simţim feeria dragostei.
Revin la prima iubire...
Şi nu o pot asemăna decît cu un pod ce
leagă două suflete.Ciudat! Chiar dacă pare o metaforă, sau te duce cu mintea la
un film mai vechi, realitatea de multe ori e mai vie şi mai grozavă.
Poate nici nu gîndiţi că de multe ori,
podul acesta nici nu există fizic.Sau poate este într-o fază de construcţie,
sau mai interesant, se află undeva în ceaţă. Cele două suflete pereche merg cu
paşi timizi pe el, simţind dedesubt abisul. Un abis al uitării, al neliniştei,
al emoţiilor, sau de ce nu, al tristeţii…
Fiecare pas făcut pe scîndurelele
sufletului, sunt de fapt încercări de cunoaştere, încercări de multe ori
riscante, dar necesare…
Prima iubire... Şi nu, nu e
un vis, o nălucă, o iluzie, nu e un joc al imaginaţiei, nu este decît… ce
trebuie să fie. E pecetea unei trăiri ce
zguduie o lume, ce înalţă un suflet care nu speră în posibilitatea unui astfel
de zbor vreodată…
„Dragostea coboară din cer ca un fulger
şi loveşte nemilos inimile în care nu mai există iubire” afirma Alice Năstase.
Vă îndemn să aşteptaţi ploaia voastră, curcubeul vostru, fulgerul care mai
devreme sau mai tîrziu vă va sfîşia sufletul. Nu vă mulţumiţi cu puţinul ce
vi-l oferă o relaţie cînd puteţi avea totul, şi prin tot evident mă refer la
iubirea cea de sfîrşit!
Iubim atît de rar, de nedrept, de
puţin, gustăm atît de fugar din plăcerea împlinirii profunde, încît e absurd, e
trist şi ridicol să ne trăim anii puţini şi săraci strivind şansa de a cunoaşte
adevărata iubire-PRIMA IUBIRE!
Foarte adearat!
ОтветитьУдалить