Cu drag de casa părintească

„Pasăre mai frumoasă ca fumul deasupra casei părinteşti nu s-a văzut!”(Grigore Vieru)

 Copilărie... Un singur cuvînt dar care însumează atîtea sentimente, atîtea emoţii care inevitabil îţi readuc în minte cel mai sfînt şi protector loc din lume- casa părintească. În acest cubuşor am văzut lumina zilei, am făcut primii paşi, am rostit, am rostit primul cuvînt şi desigur , am descoperit cei mai blînzi îngeri- părinţii. Nicăieri în univers nu te simţi mai important, mai ocrotit şi mai alintat decît acolo unde neliniştea, ura şi nedreptatea nu au loc- casa părintească. Nimic nu îţi crează o mai mare satisfacţie decît încrederea şi mîndria că ai un locuşor divin unde sălăşluiesc la un loc tot binele din lume, toată puritatea şi candoarea şi tot ce te înalţă spiritual. 

E minunat să ai certitudinea că ai un colţ de rai în care să nu te temi să fii tu însuţi, nu îţi este 

frică că nu vei fi înţeles sau susţinut. Măicuţa, tăicuţa, surioara- cele mai dragi persoane pe care ştiu că nu am cum să le pierd atîta timp cît le port în suflet, iar sufletul meu nu e altceva decît casa părintească. Cele mai dulci amintiri, cele mai duioase cîntece, cele mai minunate poveşti, cea mai gustoasă pîinică şi cea mai pacificatoare atmosferă nu pot fi alungate din sălaşul părintesc.

Omul e puternic atîta timp cît e puternic cît e statornic lăcaşul de unde îsi are rădăcinile, e bun atîta timp cît în lăcaşul său domneşte bunătatea, e curat la chip şi la suflet atîta timp cît fumul focului din vatra casei alungă răul.

Nimic mai frumos ca fumul deasupra casei părinteşti nu există, fumul focului veşnic în care se ard temerile tale.

Ştim doar începuturile la tot, dar nu mai avem nevoie să cunoaştem sfîrşitul. Nu mai contează atîta timp cît ne putem întoarce la începuturile noastre, iar ele pornesc de la casa părintească. Totul îşi pierde din valoare şi esenţă în faţa amintirilor legate de cuibul părintesc, amintiri de neuitat....

Prima iubire

Prima iubire… frumoasă încercare a răsfoi prin amintiri şi sentimente. Sună mai degrabă a provocare. De ce provocare? Poate pentru că la mine prima iubire are o altă conotaţie. Gîndindu-mă la prima iubire, din start omit varianta unei nevinovate „iubiri” din anii de şcoală. Asociez prima iubire cu un sfîrşit. Într-un univers flămînd de începuturi, eu am alegat întotdeauna nebuneşte către finaluri. În timp ce reveriile celor din jur se colorează cu iubiri neîncepute, eu mă bucur lucid de gîndul că o să întîlnesc, în sfîrşit, după mai multe tentative, iubirea de sfîrşit, adică prima iubire! Prima iubire, care sper cu toată făptura că va fi şi ultima, căci vreau să văd în persoana iubită, acel EL de care am nevoie permanentă ca de aer.

Cu un singur gest poţi să ştergi cu buretele şi să scrii alt nume, alte întîmplări. Cu uşurinţă poţi să adaugi sclipici vieţii tale împletind noi aventuri, însă o singură dată iubeşti şi prima iubire este şi unica, şi ultima.

Întotdeauna, între închipuire şi realitate se ivesc goluri care trebuiesc împlute pe loc. Şi cum să nu le umpli? Le împlem cu „iubire”, o potenţială poveste de dragoste care însă de cele mai multe ori deschide o adevărată prăpastie pe care este şi mai greu să o umpli. Şi iarăşi ne înşelăm... Şi iarăşi facem greşeli...

 Nu ştiu dacă mi-am găsit prima iubire, însă am curajul să aştept pînă cînd, pe poarta inimii mele şi a persoanei iubite se va furişa fiinţa unui vals făcut numai din farmec şi nostalgie. Preaplinul sufletesc, într-o iarnă atît de geroasă precum cea de după geam, mă aduce involuntar la ideea că marea iubire e precum ninsoarea care ţi se arată atunci cînd nu ai cum să nu îi adulmeci splendoarea, care vine fără ca să o strigi şi fără să o chemi. Pentru unii pare o laşitate să aştepte o viaţă întreagă prima iubirea, pentru mine însă, este o necesitate. Prima iubire este necesitatea de a te încerca în primul rînd pe tine însuţi şi mai apoi persoana din preajma ta. Nu orice semn, nu orice batere de pleoape, nu orice suspin şi gînd este o minune, şi nu întotdeauna minunea are un început clar delimitat. Însă sunt ferm convinsă că indiferent de început, minunea primei iubiri nu poate să se termine şi cu siguranţă nu va cunoaşte un final.

Avem dreptul şi obligaţia de a fi fericiţi, dar consider că „fericire” nu înseamnă să trăieşti mereu cu sentimentul de incertitudine şi nesiguranţă în alegerea pe care o faci. Creştem cu setea nebună de a ne îndrăgosti şi vreau să cred că o să ne potolim setea, însă numai atunci cînd o să simţim feeria dragostei.

Revin la prima iubire...

Şi nu o pot asemăna decît cu un pod ce leagă două suflete.Ciudat! Chiar dacă pare o metaforă, sau te duce cu mintea la un film mai vechi, realitatea de multe ori e mai vie şi mai grozavă.

Poate nici nu gîndiţi că de multe ori, podul acesta nici nu există fizic.Sau poate este într-o fază de construcţie, sau mai interesant, se află undeva în ceaţă. Cele două suflete pereche merg cu paşi timizi pe el, simţind dedesubt abisul. Un abis al uitării, al neliniştei, al emoţiilor, sau de ce nu, al tristeţii…

Fiecare pas făcut pe scîndurelele sufletului, sunt de fapt încercări de cunoaştere, încercări de multe ori riscante, dar necesare…

Prima iubire... Şi nu, nu e un vis, o nălucă, o iluzie, nu e un joc al imaginaţiei, nu este decît… ce trebuie să fie. E  pecetea unei trăiri ce zguduie o lume, ce înalţă un suflet care nu speră în posibilitatea unui astfel de zbor vreodată…

Cînd, în numele iubirii, renunţi la toate visele şi simţi cu toată fiinţa cum iubirea te compleşeşte şi devine parte din tine ce rost îşi mai au cuvintele? Zbaterile? Speranţele? Doar te dedici în totalitate sentimentului din suflet.

„Dragostea coboară din cer ca un fulger şi loveşte nemilos inimile în care nu mai există iubire” afirma Alice Năstase. Vă îndemn să aşteptaţi ploaia voastră, curcubeul vostru, fulgerul care mai devreme sau mai tîrziu vă va sfîşia sufletul. Nu vă mulţumiţi cu puţinul ce vi-l oferă o relaţie cînd puteţi avea totul, şi prin tot evident mă refer la iubirea cea de sfîrşit!

Iubim atît de rar, de nedrept, de puţin, gustăm atît de fugar din plăcerea împlinirii profunde, încît e absurd, e trist şi ridicol să ne trăim anii puţini şi săraci strivind şansa de a cunoaşte adevărata iubire-PRIMA IUBIRE!

Gîndesc sau simt?

Nu ştiu dacă am scris vreodată cu mai multă ură şi dezgust!!! Mi-e silă de oameni, mai bine zis de raţiunea cu care au fost înzestraţi! De ce naiba am fost pedepsiţi atît de aspru? Pentru ce??? De ce pe lîngă suflet ni s-a mai dat şi raţiunea? Înţeleg de abia acum că o pocăinţă mai mare pentru păcatele noastre nu putea exista. De la ea- de la raţiune porneşte tot răul ce ne bîntuie sufletul. Gîndim prea mult şi simţim prea puţin. Urăsc cugetul care destramă şi sfîşie tot. De unde vine pornirea asta neexplicată de gîndi sentimentele şi trăirile? Oare chiar nu suntem capabili să lăsăm raţiunea pentru ştiinţă, practică şi pur şi simplu să iubim, să sperăm, să credem???

Viaţa nu e o teorie care trebuie demonstrată, aplicată iar uneori chiar descoperită. Viaţa implică raţiunea în ultimul rînd. Întotdeauna am crezut astfel şi astăzi m-am convins că omul se înstrăinează tot mai mult de convingerile inimii- convingeri demonstrate care cer doar aplicare, nu şi dezminţire de către raţiune.

Conştientizez acum că faptul că  nu te bucuri de bani pe săturate, că nu ai performanţele năzuite, că nu ai o bucată de pîine pe masă şi ţi-i uscată gura de sete sau că nu ai alături pe cei dragi, nu e cel mai oribil fenomen. E mai monstruos să îţi dai seama la un moment dat că te-ai pomenit singur, cu sufletul pustiit şi inima numai găuri din cauza gloanţelor de durere pentru că ţi-ai permis să gîndeşti atunci cînd inima îţi cerşea simţurile.

Aceasta este cea mai grea sentinţă în procesul vieţii, una de cele mai multe ori irevocabilă şi gravitatea căreia puţini conştientizează.

Sentimentul şi raţiunea sunt privirea lui Dumnezeu în interiorul fiinţei noastre. Diferenţa dintre ele este că raţiunea e încolţită în creier, iar sentimentul în inimă. Creierul coordonează orientarea gîndurilor, a paşilor însă doar datorită inimii sîngele trăirilor circulă în tot corpul şi domină raţiunea- asta e legea vieţii, pe care zi de zi o încălcăm fără milă.

Fiecare din noi este un cimitir de vise irealizate

Suntem ceea ce spunem că suntem. Case, copii, poza, cărţi, amintiri, albume, tristeţi, neîncredere, miracole- toate trec prin viaţa noastră şi de toate ne leagă vise. Însăşi omul e un vis care îmbină în sine atît elemente de basm cît şi de coşmar. Este un cimitir de vise- vise irealizate şi îngropate adînc în inimă şi cuget. Trăim într-o societate meschină, nedreaptă şi preferăm să credem să cauza faptului că am pierdut puterea de a visa vine anume din aceste considerente. Îngropăm vise, distrugem speranţe şi încetul cu încetul devenim un cimitir în care ne-am rătăcit şi de unde nu putem evada. Puţini sunt cei care luptă pentru realizarea viselor, majoritatea oamenilor ascunzîndu-se de dorinţe, speranţe, năzuiri, idealuri.

Urile, deznădejdile, patima se succedă neîntrerupt, fără nici o clipă de linişte. Nu ştim ce să alegem, cum să ne deschidem sufletul şi să tindem spre un vis frumos realizat. Suntem prea slabi ca să frugim de rău dar şi prea nenorociţi ca să rămînem să-l înfruntăm şi de asta alegem să ucidem cele mai ascunse vise şi dorinţe.

Sufletul nostru este ca o pasăre, una divină şi sacră care poate zbura în infinit şi poate împlini vise dacă poartă cu ea credinţa.

Trăim un vis, unul din care nu ne trezim de ani de zile. De ce să nu îl creăm şi să îl colorăm cu sentimentele noastre? Principalul nostru vis este viaţa! Acest vis nicidecum nu poate fi ignorat şi nu poate rămîne irealizat căci noi suntem stăpînii visului nostru!