Adolescenţa

Atunci cînd Dumnezeu mi-a dăruit o bucăţică de viaţă  am făcut cadou lumii primul meu surîs. Naivă şi inocentă, în candoarea acestui zîmbet mi-am început „aventura” mea în această lume pe care o concepeam ca  un spaţiu de poveste : miraculos şi atît de interesant. Cum nu aveam viză de reşedinţă şi nici loc de trai, evident, a trebuit să închiriez şi eu ceva. Prima gazdă, Copilăria, nu a cerut un preţ mare pentru locuirea mea în împărăţia ei. Pentru 12 ani plini de năzbîtii, şotii, fericire, zîmbete, jucării şi multe multe dulciuri, mi-am luat anganjamentul ca,plecînd la altă gazdă, să nu uit deprinderile primite aici. Mi se părea extrem de simplu... Dar nu a fost să fie...

Păşind plină de voioşie prima treaptă şi nereuşind nici măcar să observ ce nou îmi aduce noul tărîm necunoscut, am fost surprinsă să realizez că inocenţa,nepăsarea şi candoarea dispăruseră undeva,iar în locul lor m-am pomenit faţă în faţă cu marile dileme existenţiale,nesiguranţa şi micile drame care mă urmăreau la orice pas. Era adolescenţa! Adolescenţa cu lecţiile ei dure de viaţă,care nu ne cruţă de cele mai profunde întrebări care ne chinuie zi de zi, ea ,care mereu ne pune faţă-n faţă cu propriul eu încercînd să ne tachineze cu întrebări de tipul: cine sîntem cu adevărat, ce preţ au oamenii şi lucrurile care ne înconjoară,ce idealuri urmează să realizăm în viaţă,etc,etc,etc.....

De cele mai multe ori adolescenţa e caracterizată ca vîrsta celor mai frumoşi ani,vîrsta romantismului,a descoperirilor fenomenale ş.a.m.d.

Dar,fiţi de acord cu ideea  că adolescenţa presupune şi multe greşeli, care, fie din încăpăţînare, fie din ignoranţă ne marchează existenţa pentru totdeauna...E perioada cînd  trebuie să luăm cele mai importante hotărîri ce vizează inevitabil viitorul nostru.O!Această  vîrstă de aur care ne oferă fericirea primei iubiri,această vîrstă a marilor realizări care ne aruncă pe cele mai înnalte culmi,oferindu-ne iluzia că lumea e la picioarele noastre... În astfel de momente  am înţelegi că pentru tine  totul este posibil. De ce nu? Nu-ţi este teamă de eşec, deoarece ai certitudine că ai  toată viaţa înainte s-o iei de la capăt şi chiar să ţinteşti  mai sus, înfruntînd realitatea.

Viitorul pentru noi,adolescenţii, are o culoarea deosebită. Este roz. Obstacolele sunt mari, dar le vom doborî cu un singur deget căci sîntem optimişti. Ne vedem împliniţi, ne visăm preşedinţi. Ne visăm familia pe care ne-o vom întemeia la maturitate. Toată lumea visează lucruri cu, sau fără sens, şi numai noi, adolescenţii, avem partea  a  noastră de lume.

Suntem adolescenţi şi suntem îndrăgostiţi de vis, şi în vis avem grijă cu ce ne îmbrăcăm înainte de culcare pentru că nu vom şti niciodată cu cine ne vom întîlni în visele noastre. Suntem, aşa cum spunea Octavian Paler „fericiţii care dorm fără să se teamă de vise”, dar,totodată, suntem suficient de maturi ca să aducem visele în realitate.

Acum patru zile, i-am mulţumit adolescenţei pentru că mi-a lăsat cu chirie cheia de la uşa palatului ei, şi mi-am luat rămas bun de la ea.Acum ea devine încetul cu încetul amintire – o amintire ce oscilează între extreme :vîrsta marilor elanuri,dar şi o vîrstă ingrată,vîrsta crizelor,anxietăţii,a nesiguranţei şi insatisfacţiei,cu tot ce are ea ca strălucire,dar şi artificiu...

Dar, totuşi,adolescenţa a rămas pentru mine cea mai frumoasa perioada din viaţă, cea mai plină de nelinişti, izvorîtă din întrebările care îşi caută răspunsul, cel puţin echilibrată din punct de vedere emoţional din cauza necunoaşterii locului pe care îl are adolescentul în societate şi în univers şi totuşi intensă de a se lansa într-o viaţă raţională şi armonioasă.

Pentru mine, la fel ca şi pentru fiecare din voi, cred, adolescenţa a fost acea paletă de sentimente cu care ne-am jucat fiecare din noi la un moment dat şi în care fiecare ar dori să se reîntoarcă pentru a mai simţi încă o dată emoţiile vîrstei.

Nu e uşor să fii adolescent, dar nimic nu poate înlocui magia acestor ani, felul în care percepi lucrurile, întrebările care te macină şi a căror răspunsuri le găseşti a doua zi dimineaţa sau niciodată.

 Şi la final cred că totuşi mă simt pregătită să dau o definiţie a adolescenţei: iubire intensă adunată cu gelozie, teama de nou, ambiţie, speranţă şi încredere, toate înmulţite cu un număr de ani(depinde de graba fiecăruia de a intra în viaţă).

Între semne de întrebare...

Deprindere sau dragoste? Sentiment puternic sau simpatie obişnuită? Teamă de dragostea ce ţi se oferă sau de insuficienţa acesteia, pe care nu ai curaj s-o recunoşti? Vis sau realitate prea frumoasă pentru a fi adevărată? De ce aşteptăm dragoste cînd, de fapt, ne este frică de sinceritatea şi seriozitatea pe care o implică? Cum o putem cere cînd de fapt ea se oferă benevol? De ce simţim acea mare nevoie de a auzi un sentiment atunci cînd deja, undeva în adîncul inimii ştim că nu avem nevoie de o confirmare în cuvinte a ceea ce se ascunde în orice sufleţel apropiat nouă? De ce nu ne învăţăm a păstra, a înnaripa şi a da drumul unei poveşti în viaţa noastră, dar o ucidem, o "înjunghiem" şi o răpunem fără ai da şansa de a se ridica şi a se vindeca? De ce tindem să părem un suflet divin de înger blînd, cînd divinitatea şi blîndeţea nu îşi găsesc loc decît în subconştientul nostru distrus şi el de ură şi indiferenţă? De ce sunt atît de mici aşteptările noastre, dar atît de mari dezamăgirile?
Risipim în zadar luni, ani, pentru ca în final să ne dăm seama că avem alături persoana pe care n-o iubim. Strigăm la cer despre o iubire a cărei valoare nici măcar nu n-o cunoaştem. Cerşim milă şi compasiune cînd nu facem nimic decît să criticăm şi să condamnăm ceea ce vedem. Suntem ca o minge prin viaţă primind şuturi de la fiecare şi zburăm încotro suntem purtaţi pentru ca să găsim totuşi calea cea dreaptă.
Un mic omuleţ într-o mulţime imensă, înconjuraţi de o infinitate de inimi îndurerate ce încearcă să-şi ascundă adevărata faţă...Şi totuşi într-o lume atît de mare, mereu ne simţim singuri şi nu ne putem regăsi nicăieri. Îngeri şi demoni într-o singură fiinţă...visăm dar distrugem vise, sperăm dar ucidem speranţe suferim înnecîndu-ne în lacrimi dar nu învăţăm a înceta să ne provocăm singuri durerea...Vise, decepţii, dragoste, ură, indiferenţă, milă, inocenţă, sinceritate...Suntem captivi în propria noastră viaţă, condamnaţi la dezamăgiri, dor, regrete...
Şi totuşi există în viaţa care ne pare lipsită de sens, o picătură de lumină : DRAGOSTEA! Acest sentiment în pofida la orice ne înnobilează, ne îmblînzeşte, ne întăreşte. Zburăm nevinovaţi prin destinul meschin ca în final, aproape de moarte, cînd pare că suntem învinşi, să ne dăm seama că de fapt în viaţă nu am făcut decît să cîştigăm, şi deci- AM ÎNVINS!!!

Cu Eminescu în suflet...(eseu pregătit pentru concursul ,,Dor de Eminescu")

,,Tot sufletul meu e aici, pe bucata asta  de hîrtie albă mîzgîlită cu mine şi gîndurile mele…şi mi-e tare frică că încercarea mea de a vă demonstra că nimic nu are valoare mai mare ca adevărul din operele eminesciene să nu fie năprasnică. Am încercat asemeni lui Eminescu, să îmi transcriu frămîntările pe foaie, şi dacă am reuşit cît de puţin să vă sensibilizez, înseamnă că opera acestui mare poet a lăsat în urmă cele mai nobile sentimente atît în sufletul meu cît şi a dvs.”

…Tresar din vis. Străbat în adîncul sufletului meu şi caut focul... E întuneric...E frig în suflet fără căldură.

Pornesc prin frigul sufletului meu în căutarea focului ca să se aprindă şi să ardă din nou speranţa mea la viaţă. Caut măcar scînteia focului care mă încălzeşte, mă hrăneşte, mă face caldă. Caut...

Îmi tremură gîndurile care mă trag în toate părţile. Mă clatină noduri groase ca nişte funii- temerile din poveştile în care credeam mai demult.

Merg. Nu văd nici o cărare, nici un drum. Unde e focul sufletului meu? Îmi aduc aminte de lemnul meu. E un lemn mîngîietor. Îl găsesc în suflet- opera eminesciană. Aprind cu el focul speranţelor mele, focul care îmi arde toate conflictele sufleteşti. Simt fumul lui dulce şi tare care îmi pătrunde pînă în inimă şi mai departe, fumul ce curge ca un sînge în mine.

Readuc în minte versul eminescian, el mă umple şi iese prin răsuflare. Scotocesc în memorie mai departe, ard un alt lemn ca să crească flacăra şi să nu-mi fie niciodată frig. Orice literă,orice vers, orice catren din creaţia geniului parcă sunt aevea bucăţi din viaţa mea. Sunt bucăţi de zid şi pietre sparte, semne ale unor străbateri şi lupte mai vechi în suflet.

Dau plapuma la o parte. Păşesc încet, cu inima în tîmple, în talpe şi pe buze. Iau cu sufletul plin de nădejde cartea lui Eminescu. Mi se fac ochii degete, să pipăi dincolo de pietrele sufletului. Mă zbucium mai departe între cuvintele poetului pline de adevăr. E noaptea alegerilor- nici singura şi nici ultima. Sorb încă puţin din fumul lemnului cel drag. Aprind, sting şi respir.

Vreau să fiu acolo lîngă Eminescu, lîngă masa lui de scris. O fi posibil??? Este oare cu putinţă ca acest păzitor al focului sufletului meu şi eu- omul din multe vise să ne întilnim şi să înnăbuşim toate conflictele din suflet? Îmi pare că sunt aproape de răspuns. Lumina pe care o emană capodoperele marelui poet, lumina plînsă cu atîta dor face clare toate zbuciumurile sufletului poetului. În căldura visului şi-n miezul celor mai profunde idei şi concepţii eminesciene îmi simt împlinirea visului meu nebunesc. Liniştea bună şi lumina cărţii marelui poet cern tot ce aş putea vedea şi aş putea descoperi între rîndurile scrise cu atîta dăruire.

Mă întorc în mine, mă cufund şi mai tare în lectură ca lemnul care arde să îmi înfierbînte frămîntările. Mă gust în starea mea nouă şi mă răsfăţ ca sub o plapumă de bine. Simt căldura- înseamnă că înţeleg ce a vrut să-mi transmită Eminescu, înseamnă că îmi aplanez conflictele, înseamnă că îmi regăsesc liniştea sufletească.

Focul arde!!!

Simt locul cald sub mine, respir aerul fierbinte, sorb luminile curgînd din flăcări. O să-mi aşez focul viu în sînge şi în cuget ca să simt mirosul lui, să aud lemnul, să ascult poveştile din foc pentru a întimpina un nou omuleţ, unul creat datorită lui Eminescu, regăsit datorită acestuia.

„Sufletul meu- temniţa mea” spunea Arhim Simeon Kraiopuolus. „Sufletul meu- temniţa îmbîcsită de conflicte” adaug eu, dar şi temniţa unde pot sălăşlui şi multe lucruri bune.

În sufletul meu se ascunde cel mai bun lucru care poate exista, cel mai divin sentiment- dragostea şi admiraţia pentru opera lui Eminescu. Datorită acestui sentiment sufletul meu a devenit o pasăre Phoenix, care renaşte din clipă în clipă pentru că ştie că are de savurat încă multe opere eminesciene.

Bucuria zilei, vărsătoarea luminii, izvorul focului ceresc- toate pot servi ca calificative pentru creaţia lui Eminescu. Împreună cu Luceafărul poeziei româneşti, urmărindu-i exemplul, am învăţat să rezolv conflictele sufletului meu în mod creativ- el scriind despre ele, iar eu delectîndu-mă cu lectura lor.
Mulţumesc lui Eminescu pentru că m-a învăţat cum să mă ridic, să ies din frig şi să îmi caut focul în creaţia sa, să îl găsesc şi să mi-l port apoi încă o zi, încă un răsărit...

A fi Om- o artă sau un destin?

Vreau să fiu copil. Vreau să mă trezesc dimineaţa şi primul lucru pe care să-l văd reflectat în albăstrimea ochilor mei să fie zîmbetul măicuţei. Vreau să adorm cu acelaşi zîmbet al ei întipărit pe chipul meu nevinovat. Vreau ca visul pe care-l trăiam ziua să continuie şi noaptea...

Şi parcă nu mult timp mă desparte de aceea perioadă, aş putea spune chiar paradis, însă atît de multe lucruri s-au schimbat. S-au poate că au existat mereu, dar inocenţa şi candoarea unui sufleţel micuţ de copil nu a vrut să le observe şi să le observe şi să le înţeleagă?...

Nu ştiu, simt că plutesc într-o incertitudine desăvîrşită: Cum timp de cîţiva ani am putut să mă dezamăgesc atît de mult de lumea în care totuşi simt că am tot pentru a fi fericită?

Eram micuţă şi vedeam aevea clipa cînd voi fi mare, cînd nu va mai fi nevoie de cineva care să mă ţină de mănuţă ca să nu mă rătăcesc. Visam la momentul în care nu o să mai pun o sumedenie de întrebări, ci o să fiu capabilă să le găsesc singură răspunsul.

Iată că sunt mare! Cel puţin aşa credeam cînd eram mică- credeam că eşti deja mare atunci cînd împlineşti 18 ani. Cît de naivă eram! Iată, am 18 ani! Sunt mare! Mare poate într-un fel, dar mă simt cu mult mai mică decît cum eram la 13 ani. Simt că am cu mult mai multe întrebări şi cu mult mai puţine răspunsuri.

Îmi dau seama acum că acest cuvînt „Mare”, însumează o mulţime de valori pe care nu că nu le-aş poseda, dar încă nu le-am pus în valoare.

Aşa mică cum încă sunt acum, la început de viaţă „independentă”, deja sunt hotărîtă- voi deveni „Mare”, o să fiu un „Om Mare”, aşa cum mereu şi-au dorit să mă vadă cei mai scumpi oameni.

Şi totuşi ce înseamnă a fi un Om? A fi Om, este o artă sau un destin?

„Arta”, ne explică Dicţionarul, este o activitate pe care omul o realizează pentru a produce valori, dar fiind totodată şi o pricepere, o măiestrie.

Tot aceeaşi sursă ne expune ca definiţie a destinului, voinţa supranaturală care hotărăşte tot ce se petrece în viaţa omului.

Omul este o fiinţă unică, cred eu, greu de pătruns şi de cunoscut în adîncul specifiului său pe care îl ţine nedezvăluit.

Devine el astfel oare datorită eforturilor pe care le depune zi de zi pentru a desăvîrşi sau pentru că cineva, de undeva i-a prescris de dinainte existenţa, modul de a fi?

În concepţia mea, omul, este nimic altceva decît o simbioză a cunoscutului şi necunoscutului. Pe de o parte, el are gînduri, sentimente, aptitudini, calităţi şi defecte, virtuţi şi păcate cunoscute şi totodată un chip necounoscut, nevăzut, gînduri nespuse, sentimente nemanifestate, dorinţe nemărturisite nimănui niciodată.

E simplu, cel puţin aşa pare. Toate aceste calităţi, descoperite sau nu, au apărut o dată cu venirea lui pe lume.

Cînd a primit în dar o bucăţică de viaţă, pare-se că şi-a cîştigat automat şi viitorul, calităţile, capacităţile. Pentru el a decis altcineva, şi el şi-a urmat menirea. Dar...

Da! Există un „dar”!!!

Dar există oameni care au o înălţime pe care alţii nu o au şi nici nu o ating. Există oameni care au o plăcere sau o durere neexprimată, un zbuciumat reţinut în sine, o frămîntare sufletească pe care o poartă singuri, un gînd sau un păcat săvîrşit doar cu închipuirea, o dorinţă pe care nu o încredinţează nimănui, un vis care este a lor.

A deţine şi valorifica aceste lucruri care îl desăvîrşesc ca om, oare nu este o „artă”?

Zi de zi,vedem în continuu oameni, comuncăm cu ei, sîntem cu ei- ei ca oameni şi încă nu ştiu bine de ce unul este bun şi altul este rău, unul credincios şi altul păcătos, unul sincer şi altul ipocrit, unul inocent şi curat şi altul corupt, unul blînd şi altul odios, unul milos şi altul crud, unul onest şi altul egoist, unul sfînt şi altul nelegiuit. De ce oare? De ce?

De ce un om a putut fi înarmat dar nu a putut fi îndreptat spre a face bine?

De ce omul poate stăpîni totul şi nu se poate stăpîni pe el însuşi?

Îmi vin în minte spusele lui La Rochefoucauld: „Omul nu trebuie judecat după calităţile lui, ci după felul în care ştie să le folosească ”... Şi mă gîndesc... Mă gîndesc de ce atît de puţini oameni ştiu să îşi folosească corect abilităţile.

 Am spus că vreau să fiu copil. Da! Pentru că fiind copil simţeam că lumea îmi aparţine şi că cu inocenţa mea o pot sensibiliza şi o pot schimba. Dar acum? Acum, nu mai e aşa. Dacă un copil plînge cînd îl doare, atunci „Omul Mare” plînge cînd îşi creează de cele mai multe ori o durere care nu există.           

Dacă copilul se joacă fără să trişeze, atunci la „Omul  Mare”, trişarea e principala regulă a jocului.

Dacă copilul ştie că arma cea mai de preţ şi cea mai bună răsplată este zîmbetul, atunci „Omul Mare” nu poate aprecia nimic mai tare decît banul.

Cîteodată încep să justific spusele lui Lucian Blaga : ,,Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră. tot atît de departe de celalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi altri, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia comunicării cu alţi semeni te înşeală numai pînă în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, cînd, deodată, îţi dai seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici înţelege".

Dar  nu încetez să sper că omul trebuie să dăruiască fără a aştepta răsplată. Cel care oferă doar pentru a fi recompensat nu face o fapta bună, ci intenţia sa este o una mîrşavă.

Un om are suflet bun, este milostiv, iertator şi iubitor. Altfel tot ce lasă  lumii după trecerea sa nu constă în bogăţia materială, ci spirituală. Dar nu moştenirea materială contează, ci testamentul spiritual. Arta de a fi om înseamnă să iubeşti şi să fii generos, să întinzi o mînă de ajutor atunci cînd ai ocazia să faci o faptă bună, să apleci capul şi să ceri iertare cînd greşeşti dar totodată să fii modest la vorbă şi la port.

Primim un corp,care s-au ne place, s-au pe care îl urîm. Dar e al nostru şi trebuie să-l păstrăm până la sfârşit. Învăţăm în viaţă multe lucruri.Sîntem aidoma înscrişi,la o şcoală informală numită „viaţă”. Aici nu sunt greşeli, doar lecţii. Creşterea e un proces de încercări, erori şi experimente.

Experimentele eşuate fac şi ele parte din acest proces, la fel ca şi cele care în cele din urmă dau rezultate. Lecţiile se repetă pînăcînd  le învăţăm. Lecţiile ne sînt prezentate în diverse feluri, pînă când o învăţăm. Când ai învăţăm prima lecţie, putem trece la lecţia următoare. Lecţiile nu se termină niciodată. Nu există nici o parte a vieţii care să nu conţină lecţiile sale. Atîta timp cât sîntem vii, vor mai fi lecţii de învăţat. Ceilalţi oameni sunt o oglindă a noastră.

 Nu putem aprecia sau dezaproba ceva la o persoană, decît dacă e ceva ce ne place sau urăm la noi înşine. Ce reuşim să facem cu viaţa noastră depinde doar de noi. Viaţa ne oferă tot de ce avem nevoie pentru a ne o creea aşa cum ne dorim. Noi  hotărîm  ce vom face cu ele. Alegerea ne aparţine.

Prefer să sper că citatul care îmi vine acum în minte, şi anume "Cînd simţi inima încărcată de durere şi lacrimi ţi se vor ivi la colţul genelor, du-te să plîngi la păsări la pietre, dar niciodată la oameni, căci toţi suntem oameni, dar nici unul OM! ", să nu îşi găsească nicicînd convingere în mintea mea.

Lucrul cel mai important este acela ca oamenii să rămînă oameni în orice împrejurări, cu respectul pentru propria persoana, cu stima pentru semenii şi pentru lumea pe care le-a hărăzit-o să fie a lor, ei avînd misiunea s-o facă, din locul în care le-a lăsat-o Domnul mai bună şi mai desăvîrşită. Şi toate astea să fie realizate în numele minunii numită Viaţă, pentru ca ea să dăinuie, pentru ca ea să biruie, pentru ca ea să nu dispară! 

Omul are un destin, dar prefer să cred şi sunt sigură că tot el, e capabil să facp din destin o artă- una de a fi Om!

Rece şi imparţial, timpul îşi urmeză cursul. Timpul trece dat ştiu că voi trece prin el demn. Voi trăi viaţa simplu şi nu o să calc peste suflete pentru a-mi depăşi menirea de a fi OM!

 Nu pot şti dacă o să-mi reuşească căci aprecierea o să vină, bănuiesc, mult mai tîrziu, şi nu de la mine, ci de la cei din preajma mea. Ştiu doar că schimbarea vine de la mine şi că doar eu, ca un adevărat artist pot să îmi schimb destinul...

În goană după sentimente...

O limpezime stranie a gîndurilor mă duce involuntar la ideea că existenţa noastră nu este nimic altceva decît o continuă căutare a glasului sentimentelor pe care nu îl putem percepe din imensul val de tăcere care ne bîntuie sufletul.

Alergăm prin viaţă, ne gonim după emoţii spectaculoase, iar în goana asta nebună uităm de liniştea sufletească, de frumuseţea angelică a inimii noastre pe care o îmbîcsim cu gunoaiele unei societăţi mizerabile, unde adevărata valoare a sentimentului este lăsată în umbră.

Întuneric...

Aleargă... Caută un grăunte de lumină care să îl scoată din întuneric... Iată Dragostea... Are o lumină puternică şi disperat, omul, imediat aleargă după ea. Aproape că a ajuns-o din urmă, încă puţin şi o să-i simtă răsuflarea dar...se împiedică de Ură, de Gelozie, de Neîncredere. Însă asta nu-l opreşte  ci îl ambiţionează mai mult. Îşi adună toate forţele, uită de tot ce e dumnezeiesc, calcă prin păcate fără remuşcări de conştiinţă şi o ajunge din urmă. Dar  Dragostea nu mai are lumina pură de care are nevoie. Din ea a rămas doar o iluzie care a dispărut odată ce a deschis ochii. Fugărită de Om, Dragostea şi-a pierdut din divinitate, şi El a rămas doar cu portretul mort al unei iubiri pe care singur şi-a schiţat-o, dar la pictarea căreia nu i-a ajuns culori ca să-i dea viaţă. Au încercat să-i împrumute culori şi să-l ia de mînă Sinceritatea, Încrederea, Înţelegerea dar Omul era atît de preocupat să ajungă Dragostea din urmă că le-a strivit fără milă.

Dar întunericul meschin al vieţii nu presupune numai Dragoste, şi Omul aleargă din nou. De astă dată încearcă să prindă sclipirea Omeniei. În jur se aud voci disperate care îi cerşesc ajutorul şi al căror strigăt de neputinţă ajunge la cer, dar Omului nu-i pasă. Nu mai are timp să se oprească căci Omenia se îndepărtează tot mai mult. Pleacă în grabă după ea, şi nici nu-şi dă seama că dacă ar fi frînat, ar fi dobîndit flacăra Respectului, Stimei, Recunoştinţei.

  Nu a mai ajuns din urmă Omenia. S-a oprit căci se simţea epuizat. În timp ce îşi odihnea picioarele obosite de atîta alergătură zări Bunătatea. O lumină firavă şi plăpîndă stătea cuminte şi îşi aştepta stăpînul. Nimeni însă nu avea nevoie de ea căci lumina ei abia abia putea fi observată. Totuşi Omul, meditînd cîteva clipe decise s-o ia, dar nu reuşi să se apropie de ea că un ecou rîdea cu poftă de el: „Chiar crezi că într-un întuneric atît de profund, bunătatea o să fie cea care te va salva? Te mulţumeşti cu nimicuri de genul ăsta? Ia priveşte ce rază de lumină puternică te cheamă aevea pentru a o dobîndi...” Era Lăcomia, şi Omul lacom, nesătul şi veşnic nemulţumit de ce are, uită de toate şi se grăbi într-acolo, dar, era o capcană. Raza de lumină nu era nimeni altcineva decît Trădarea, care văzîndu-l atît de aproape de a-şi atinge scopul, îi întoarse spatele.

Rătăcit în întuneric, trupul Omului nu mai rezista în faţa greutăţilor. Întîlnise în cale prea multă Ură, Minciună, Deznădejde, Ironie. Îi sfîşiase haina parfumată de Adevăr, Inocenţă, Cuminţenie, îl dezbracase pas cu pas de ce avea mai sfînt.

Dar nu, nu era doborît... Sufletul lui, în pofida oricărui fapt, era plin de credinţă- grăuntele de lumină care a ucis întunericul.

Asta e lumea în care supravieţuim zi de zi. Ăsta e întunericul în care ne zbatem fără încetare.

În goana după sentimente uităm că frumosul sentimentelor capătă nuanţe diferite de la om la om şi oricît nu ne-am strădui nu o să le percepem şi nu o să le ajungem din urmă oricît de repede nu am alerga.

Alergînd după sentimente nu ne dăm seama că inima rămîne săracă, iar inima săracă este ca un copil ce vrea bomboane. Bomboanele inimii însă sînt sentimentele. Cu ele inima se hrăneşte, din asta trăieşte şi aşa creşte. Noi însă zi de zi, încercăm să cunoaştem reţeta bomboanelor luîndu-i din dulceaţă.

În rezultat, gonindu-ne după sentimente ne alegem doar cu praf în ochi. Ne depăşeşte timpul, ne ocoleşte iubirea şi nu le mai prindem niciodată. Cît despre fericire, e a trecut demult linia de sosire, în schimb noi nici măcar nu am auzit zgomotul de start al pistolului. Şi chiar dacă ni s-ar fi pus pistolul lîngă tîmplă ca să-l auzim, nu s-ar fi schimbat nimic. Am fi prea preocupaţi de căutare fericirii ca să observăm că o avem alături.

Nu mă lasă în pace gîndul că în viaţă avem orice ne este necesar şi nu pot să nu mă revolt ştiind că căutăm o cale de a veghea ceea ce se petrece în afara noastră şi uităm să privim în oglindă cămările inimii noastre şi să găsim compromis între societatea meschină şi candoarea inimii.

Uităm că sentimentele sunt asemeni cleiului care lipeşte aceste două concepţii ce par total diferite.

Glasul sentimentelor îl auzim fiecare dintre noi atunci cînd liniştea ne bîntuie sufletul şi chipul. E atît de frumos să regăseşti în linişte vocea Dragostei, a Bunătăţii, a Inocenţei. E melodia ce exprimă o sumedenie de stări şi gînduri. Cînd vorbele nu mai au nici un folos şi nu mai exprimă ceea ce trăieşti şi simţi, glasul sentimentelor, fără ca să-l cauţi şi să te goneşti după el, te bucură precum te bucuri de Dumnezeu. Deşi nu-l vezi, îţi dai seama că el te îndrumă spre eternitatea valorilor.

   Sîntem înconjuraţi de atîta nedreptate, atîta cruzime încît uităm să ascultăm glasul ce vine din interiorul nostru. Da, uităm! Tindem să trăim pe vârful unui munte fără a ne da seama că adevărata fericire este felul în care urcăm pantele abrupte spre vârf. Nu ştim să ne bucurăm de fiecare clipă de fericire pe care ne-o dăruie Dumnezeu. Adeseori, fiind cu ochii închişi uităm să visăm, uităm să dăruim iubire şi să ne delectăm cu frumuseţea chipurilor şi sufletelor care zi de zi ne zîmbesc.

Ne înşelăm cînd credem că nimic nu mai are valoare şi că viaţa trece prea repede. De fapt, noi trecem prin viaţă, şi trecem atît de repede încît nu lăsăm nimic în urma noastră. Şi atunci, de ce să nu permitem visării să ne conducă prin viaţă? De ce să nu apreciem cu adevărat ceea ce are valoare, şi nu ceea ce singuri elogiem, dar nu ne dăm seama pentru ce anume?

  Cînd am apărut pe lume ni s-a făcut cadou o bucăţică de viaţă. În jurul nostru se iveau doar feţe fericite, emoţionate, inimi gata să ne dăruie Dragoste, Bunătate, Siguranţă, gata să ne creeze un vis în care să plutim dar pe care cu timpul l-am distrus... Şi tot cu timpul am încercat să-l construim din nou, am încercat să căutăm sentimentele din care visul era creat, dar căutările noastre ne-au împietrit inimile, căci de fiecare dată cînd tindem spre ceva şi vrem să-l dobîndim, prăbuşim totul în cale.

E straniu că vorbim despre divinitatea sentimentelor fără a o gusta, şi încă mai straniu este faptul că cu cît înaintăm în vîrstă, cu atît sinceritatea din gînd şi din inimă se pierde. Ajunşi la maturitate, spulberăm orice idee că un sentiment trebuie să fie curat, sacru şi că el nu trebuie să aştepte nimic în schimb şi doar cînd îmbătrîniţi, ne trezim singuri, ne dăm seama că am irosit toată viaţa în zadar pentru ca în final nimeni să nu aibă o atitudine sinceră faţă de noi.

Sînt absolut convinsă că sufletul omului e o taină, o enigmă pe care o ascundem de cei din jur. Şi doar Dumnezeu îi ştie toate secretele şi prin sentimente ne dă posibilitatea să îl deschidem pentru cei ce ne înconjoară.

Ca să ne dăm seama de ce este un sentiment şi care este însemnătatea lui pentru viaţa noastră , este necesar doar să comparăm un trup mort cu unul viu. Ce le diferenţiază? Şi trupul mort are oase, sînge, muşchi, nervi, dar el nu se mişcă, nu simte, nu transmite emoţii. Îi lipseşte puterea asta tainică şi nevăzută, dar profund simţită- Sentimentul. Toţi oamenii ar dori să descopere această mare putere, să pipăie acest diamant, şi de aceea îl caută neîncetat.

Mă cutremur cînd văd cît de mult valorează pentru unii sentimentele şi cît de mult îl pot falsifica alţii. Mă indignez şi mă omoară gîndul că ne folosim de sentimente pentru scopuri murdare.

Trăirile şi reacţiile omului sînt rodul gîndurilor, gîndurile sînt venite din suflet, iar sufletul este construit pe sistemul de valori ales de fiecare dintre noi. Trebuie să învăţăm cu adevărat să ne cunoaştem,să ştim cine sîntem, să ne descoperim calităţile pierdute poate fără intenţie şi să le punem în valoare fără teamă. Trebuie să ne placă doar ce simţim noi că e frumos, nu ce ne impun alţii. Refuzul de a fi sinceri cu noi şi cu cei din jur din motivul că ne-am arătă slăbiciunile de care s-ar folosi ceilalţi, cu timpul ne omoară. Ne purtăm ca nişte condamnaţi la moarte care nu spun ce simt, deşi ar vrea dar îşi dau seama că asta nu îi va salva. Noi însă putem fi salvaţi, putem găsi fericirea sufletului nostru doar dacă vom încerca să dăm drumul sentimentului din inima noastră, şi nu pe cel de care nu avem nevoie şi nu-l vom ajunge nicicînd.

Sentimentul are calitatea de a-ţi deschide orizonturi de care nu eşti conştient, te ajută să priveşti în adîncul sufletului tău, îţi descoperă cu adevărat forţa care îţi aduce linişte sufletească.

Fiecare sentiment trăit are calea lui iar noi, oamenii îi dăm valoare. Noi sîntem cei cyare îl scoatem la lumină. Noi sîntem cei care ar trebui să le respectăm iar prin respect să ajungem să le trăim sincer,fără falsitate.

Sentimentele trebuiesc trăite din inimă indiferent de consecinţe. Ce vine din sfulet,nu este niciodată o greşeală!