Durerea dorului de tine

Este uimitor să stai pur şi simplu să te gîndeşti şi să îţi dai seama la un moment dat că viaţa ta ar fi putut avea altă întorsătură. Şi acest lucru nu s-a înfăptuit din vina ta, nu se datorează unor evenimente din viaţă şi nu s-a produs pe timpul existenţei tale. Rădăcinile acelui destin sunt ascunse bine undeva în trecut şi în calea creării lui au stat şiraguri de evenimente crunte.

De acolo, din şiragul de secole risipite în timp vine durerea dorului faţă de trecutul istoric pe care l-a avut poporul meu, durerea dorului pentru gloria lui care s-a pierdut în vînt. Da, îmi este dor de vremurile despre care am citit doar în cărţi şi mă doare să urmăresc zi de zi cum neamul meu îşi distruge cu propriile mîini soarta. Îmi vine să strig să mă audă şi Ştefan ca să-i fie şi lui ruşine de ceea ce se petrece acum în ţară. Unde ne-am pierdut? Din ce moment am lăsat pe alţii să ne ducă prin vreme şi nu ne-am croit singuri soarta? De ce, noi, basarabenii, cei mai nedreptăţiţi, cei mai umiliţi, nu putem acum, cînd avem independenţa dorită, cînd avem valori seculare şi un popor demn nu putem să ne ridicăm din mocirla în care ne-am aflat veacuri întregi şi să privim cu încredere în viitor?

Cum să nu te doară? Cum să nu îţi fie dor de admiraţia cu care era privit poporul basarabean? Cum să mergi zi de zi, indiferent, prin ţara ta, cînd ştii că ea e pe marginea prăpastiei şi noi, cei care declarăm cu mîna pe inimă că o iubim, nu facem nimic pentru a o salva? De ce cînd conştientizăm că totul e în mîinile noastre, rămînem reci la problemele cu care ne confruntăm? De ce nu construim podul speranţei ca să trecem pe cealaltă parte a prăpastiei- viitorul luminos la care visăm?

Nu putem?! Prostii!!!  Putem, însă aşteptăm ca să vină alticineva să îl construiască, pentru ca noi doar să trecem fără a depune vreun efort. Preferăm să dăm vina pe oricine pentru situaţia nefavorabilă din ţară şi doar noi nu sîntem vinovaţi. E vinovat acel tratat de la 1812 care ne-a despărţit de fraţii noştri. E de vină guvernul român că nu a păstrat integritatea teritorială recunoscută în 1918. E vinovat Stalin că ne-a asuprit, ne-a omorît şi ne-a maltratat populaţia ţării. E de vină iarăţi guvernul român că în 1991 nu a optat pentru o nouă reîntregire a naţiunii române... Poate sunt de vină, sau poate nu... Numai Dumnezeu ştie!

Însă trecutul, trecut rămîne. Contează prezentul, ziua de azi pe care o irosim în zadar. Mi-e dor de poporul meu, cel care nu îşi pleca capul în faţa greutăţilor şi care era capabil să lupte cu inima pentru plaiul său, pentru bunăstare şi viitor prosper.

,,Sus inima, basarabeni!”- luaţi prezentul în mîinile voastre şi făuriţi-vă viitorul la care visaţi. Asta e menirea noastră, de a lupta, de a sfîşia nedreptatea şi a ajunge pe vîrful piedestalului!

Plecăciune

,, Părinţii sunt rădăcinile noastre spirituale, care ne ajută să devenim oameni” (Ion Druţă)

A mă gîndi la îngerii mei sprirituali este întotdeauna un moment de regăsire şi un prilej de a le aprecia munca nemărginită în constituirea mea ca personalitate. Nu pot estima valoarea pe care o au ei pentru mine şi cred că inima mea este neîncăpătoare pentru a o completa cu iubirea ce le-o port.

Tot ce am şi tot ce am devenit, le-o datorez lor, celor care m-au răsfăţat în cuvinte calde şi mi-au alintat sufletul cu blîndeţea lor.

Este uimitor că atîta recunoştinţă le port, atîta dragoste, şi realizez că e atît de greu să îmi transcriu cuvintele sufletului în rînduri de caiet. Leacul sufletului meu, vindecarea oricăror gînduri, puntea dintre mine şi surioara mea sunt ei şi nimeni şi nimic nu o să poată să-i răstoarne de pe piedestalul inimii mele.

Sunt convinsă că nimeni pe lume nu nutreşte pentru mine sentimente mai nobile şi că în caz de nenorocire ei vor fi primii care îmi sări în ajutor.

Drumul pe care azi îl urmez este meritul lor, şi faptul că merg cu capul sus, cu credinţa în valorile şi calităţile pe care mi le-au insuflat, o datorez numai celor care mi-au dat viaţa. Cea mai migăloasă muncă a părinţilor mei sunt eu şi surioara mea, iar noi, la rîndul nostru, îi răsplătim zi de zi cu tot sufletul pentru truda lor.

Acolo sus, sau jos, oriunde aş privi, nu sunt singură. Părinţii mă ocrotescm sunt singurii care îmi veghează somnul şi nu au linişte pînă nu mă văd. Da, material nu le pot oferi încă nimic şi îi rănesc uneori, însă îi iubesc şi asta completează orice.

Iluzia fericirii

Deseori mă simt copleşită de frînturi de gînduri şi sentimente care însumate mă duc în faţa uneia şi aceleiaşi dileme, aceluiaşi ocean de necunoscut: fericirea. Pare banal că avînd aparent totul şi totodată nimic, nu încercăm să conştientizăm duelul între ceea ce numim fericire şi ceea ce de fapt este ea.

Oare prezenţa unor persoane iubite aproape, succesul, banii, gloria sunt fericirea pe care ne-o dorim? Evident pot fi parte din fericire, dar nu din cea a sufletului, acea fericire dumnezeiască care te divinizează în momentul în care îi realizezi valoarea şi o primeşti ca pe un dar nemeritat.

Dar la altceva vreau să ajung, şi anume la oamenii care îi fac pe ceilalţi fericiţi renunţînd la propria lor satisfacţie sufletească. Şi nu pot să nu încerc să le descos secretul, să le descopăr cugetul şi să ajung să înţeleg curajul lor de a dărui fără a primi nimic în schimb, poate doar zîmbetul şi preţuirea celor din jur. Dar... Are omul dreptul să-şi smulgă din piept cel mai bun, cel mai nobil si cel mai frumos sentiment? Cine ştie, poate singurul sentiment care ne justifică existenţa, singurul care reprezintă bogăţia sufletului nostru? Să-l calci în picioare, să-l distrugi, să te lepezi de el? În numele cărei raţiuni renunţi la propria-ţi fericire?

Îi admir, da îi elogiez chiar pe cei care ştiu să întindă o mînă, fie ea oricît de muncită, acoperită cu cea mai bătătorită piele, dar ştiu şi pot aduce fericire celor, pentru care ea este o comoară de nepreţuit.

Numai fericirea leagă oamenii şi prin asta îmi explic toate îndoielile, toată nesiguranţa privind puterea oamenilor de a o primi şi a unora de a o ceda.

Nu pîinea, nu viaţa, nu bunătatea şi bunăvoinţa oamenilor, ci doar convingerea că eşti de folos cuiva, că îi poţi face fericiţi, justifică mărinimia celor ce renunţă la propria fericire.

În fine, viaţa este totuşi o mare şi frumoasă iluzie. Prezenţa fericirii, fie ea şi oferită, nu creată prin suferinţă, durere, reproş şi rugăciuni, nu ajută să perseverăm în această iluzie. Iar fericirea, nu este altceva decît o anafură pe care ar trebui să o primim în genunchi, cu aceste cuvinte de umilinţă pe buze şi inimă: Doamne, nu sunt demn!