Lectura- balsamul sufletului

Poate părea extravagantă şi extrem de îndrăzneaţă următoarea mea afirmaţie,dar pot spune cu cea mai mare certitudine că în cazul pasiunii mele,care îmi devorează din ce în ce mai mult timpul liber,orice introducere este de prisos.Este vorba despre una din cele mai vechi îndeletniciri umane,datorită căreia  cele mai importante realizări  ar fi fost pur şi simlu inexistente.LECTURA-da,anume ea rămîne a fi în ultimă instanţă un leac pentru suflet,un balsam tămăduitor,căci orice filă presărată de magia cuvintelor sfinte şi înălţătoare nu doar îţi vindecă sufletul rănit de societatea în care trăieşti,dar îţi oferă fericitul prilej de-a evada neobservat din mizeria şi nimicnicia acestui ,,secol grăbit” în care adevăratele valori demult nu mai costă nimic... Cînd am decis să particip la acest concurs, cel mai greu lucru a fost să vă aduc în faţă, din miile de pasiuni, una divină, care de-a lungul veacurilor, a rămas neclintită şi nu şi-a pierdut din valoare.

De ce anume lectura? Pentru că am  ştiut cu siguranţă că veţi fi de acord cu faptul că această pasiune îţi oferă fericitul  prilej de-a te regăsi pe tine însuţi,îţi oferă atîte plăcere,bucurie dar,mai ales împlinire! De fiecare dată cînd închei o nouă carte, îmi place să mă conving de faptul că lectura este un dar divin ce ne ajută să conştientizăm că  suntem Oameni!Da,numai noi,oamenii aceste fiinţe puternice, gata oricînd  să luptăm pentru demnitate şi libertate,suntem capabili să diferenţiem meschinul de frumos. Tulburătoare pînă la lacrimi, înălţătoare pînă în cerul sufletului, o carte bună mă face să mă cutremur de iubire, credinţă, suferinţă, libertate.

 Karl Kaus afirma că „...oamenilor ar trebui să li se interzică vorbirea”, şi nu pot să-i dau dreptate deoarece consider că oamenii trebuie să vorbească cît mai mult despre pasiunile lor,să-şi împărtăşescă impresiile cît mai des,căci unele din ele,precum este lectura,chiar merită să devină contagioase!!! 

Indiferenţa susţine violenţa!

Ciudat...

...Familii preocupate de treburile casnice, dar care se ceartă între ei pentru că nu reuşesc să termine totul la timp, persoane care aşteaptă autobusul pentru a pleca la serviciu dar, urcînd în el îi îmbrîncesc pe toţi, străzi aglomerate de automobilele care abia mai respiră de graba şoferilor care nu mai ţin cont de trecerile de pietoni, cîini vagabonzi care cerşesc hrană, dar care sînt loviţi pentru simpla lor prezenţă, copii în drum spre şcoală care se înjură sau se lovesc „din glumă”, părinţi care îşi duc copiii la grădiniţă dar care sunt certaţi pentru excesiva veselie a lor...

Un peisaj firesc pentru oricare dintre noi, căci e ceea ce vedem zi de zi. Îl privim şi nici nu ne dăm seama că aceste fenomene sunt oglinda societăţii noastre dar, în acelaşi timp, sunt şi faţa noastră. O să întrebăm de ce, doar noi nu ne implicăm? Dar  asta e şi problema: rămînem indiferenţi în faţa violenţei, nu ne implicăm, iar neimplicîndu-ne contribuim la răspîndirea ei.

Găsim întotdeauna argumente să ne dezvinovăţim atunci cînd putem schimba un lucru şi nu-l facem, dar nu găsim niciodată o motivare pentru a-l preveni. Ne ascundem sub afirmaţii de genul: „Sunt prea mic (sau prea inferior) pentru a schimba ceva”, „Fiecare e în măsură să decidă modul său de comportament şi exprimare”,  ,,Nu mă implic, căci nu e problema mea”, ,,Se vor lămuri ei şi fără mine”, ,, Îmi trebuie o problemă în plus? ”.

 Oare prevenirea sau provocarea violenţei ţine cont de vîrstă sau de om? Nu, consider că ea, mai degrabă, ţine cont de suflet şi de dorinţa noastră de a acţiona şi nu de indiferenţă, incapacitate, laşitate sau chiar mîndrie prostească de care dăm dovadă...

   Trebuie să realizăm că violenţa nu rezolvă problemele ci dimpotrivă , le agravează, determinîndu-l pe cel agresat să devină apatic şi violent cu cei din jur, căci odată agresat, pierzi încrederea în oameni, te închizi ca într-o carapace în propriul eu, de unde doar cu dragoste şi încredere poţi ieşi...

    Oare chiar  sîntem atît de neputincioşi în faţa acestui monstru odios? Oare chiar nu sîntem în măsură să combatem violenţa astăzi, cînd omenirea a atins cele mai înalte culmi ale dezvoltării?

 Nu, nu, nu!!! De o mie de ori NU!!!Putem!!!

Totul e în mîinile noastre! Dacă nu am permite violenţei să ne distrugă lumea, să ne macine sufletul, să ne afecteze viitorul, visele şi aspiraţiile şi dacă ne-am uni forţele şi-am  încerca  să-i  motivăm pe cei ce ne înconjoară să trăiască corect şi frumos, să dea dovadă de dragoste şi respect în relaţiile cu cei din jur şi să-i înveţe să ia atitudine, atunci cînd e cazul, dar nu să fie indiferenţi faţă de ceea ce se întîmplă în preajma lor, atunci cu siguranţă că vom obţine combaterea acestui filon negativ al societăţii.
,,Lumea e aşa cum este, iar ca dînsa sîntem noi” spune un vers din Eminescu, şi involuntar mă întreb:atunci cînd urmăresc zilnic ororile ce mă zguduie prin monstruozitatea lor – am eu oare dreptul să mă transform în brută pentru a supravieţui? Desigur că nu!
,,De te-ating, să feri în  laturi/De hulesc,să taci din gură” spune acelaşi Eminescu, ce împărtăşeşte concepţia bibliei  care ne îndeamnă să întindem şi al doilea obraz atunci cînd sîntem loviţi...E singurul mod în care violenţa poate fi oprită. Începînd de la fiecare dintre noi, prin transformarea conştiinţei, gîndurilor, emoţiilor. Şi dacă e să facem un lucru bun, atunci cred că ar trebui să îi învăţăm pe oameni să fie non-violenţi. Doar atunci societatea umană va înflori, în sfîrşit...

Nu poate să existe niciodată o mare iubire fără o responsabilitate corespunzătoare

Marile iubiri sunt precum iarna de dincolo de geam, care ţi se arată fără ca să o strigi, căci ştie că nu ai cum să nu îi simţi splendoarea. În timp ce iarna ne dăruie din plin răceala, deţinătorii marii iubiri se delectă şi se încălzesc cu dragostea lor. Dar să deţii iubirea şi să te delectezi cu ea nu e de ajuns pentru a-ţi construi relaţia visată deoarece nu există niciodată o iubire mare fără o responsabilitate corespunzătoare. Iubim, dar uităm că iubirea cere un preţ şi presupune o responsabilitate enormă. Nu mă refer acum doar la încrederea, respectul, înţelegerea şi alte valori care inevitabil trebuie să existe într-o relaţie, ci şi la ceea ce de foarte multe ori rămîne în umbră. Fac aluzie acum desigur la ceea ce sîntem gata să jertfim pentru a ne atinge idealul poveştii noastre de dragoste şi la cît de pregătiţi suntem pentru a întîmpina marea iubire.

Dacă aş îndrăzni să întreb cum vedeţi voi o iubire mare, am cea mai mare certitudine că procentajul celor care ar afirma că o dragoste măreaţă este cea în care îţi asumi responsabilitate pentru oricare gest şi faptă, ar fi aproape de zero. Vorbesc mult despre responsabilitate. Negreşit, sunteţi curioşi să descoperiţi argumentele mele referitor la aceasta. Sunt o fire realistă şi conştientizez că o iubire mare aduce cu sine numaidecît şi iubirea trupească. Pentru mine, aceste două concepte sunt echivalente căci este de la sine înţeles că nu există doar iubire sufletească. Aceasta este şi cea mai mare responsabilitate a unei mari iubiri (nelegalizate), mai ales la vîrsta adolescentină cînd în oricare relaţie vedem perspectiva unei eventuale căsătorii. O relaţie sexuală, la o vîrstă fragedă, cînd îndrăgostiţii nu îşi asumă nici o responsabilitate a celor comise, poate avea consecinţe fatale. De ce fac accent anume pe această faţă a dragostei? Pentru că încă nepărăsind paradisul speranţei şi a inocenţei, adolescenţii deja visează la marea iubire. Dacă (posibil) mai conştientizează că comunicarea, sinceritatea, dăruirea fac parte dintr-o relaţie, atunci problema relaţiilor sexuale li se pare o glumă, un lucru nesemnificativ.

Cu un singur gest poţi să ştergi cu buretele şi să scrii un alt nume, alte întîmplări în viaţa ta. Cu uşurinţă poţi să adaugi sclipici vieţii tale împletind noi aventuri în povestea unică a iubirii, însă bolile sexual transmisibile, o sarcină şi respectiv un copil nedorit, o dezamăgire în dragoste care poate duce la suicid rămîn o rană adîncă într-o viaţă distrusă, una ce nu se mai vindecă în timp.

O iubire mare este atunci cînd suntem un singur trup cu persoana iubită, acelaşi suflet. O iubire mare este atunci cînd simţi că persoana iubită îţi atinge inima în timp ce te priveşte şi îţi încălzeşte sufletul atunci cînd te îmbrăţisează. Însă în capul listei stă numaidecît încrederea că persoana iubită e dispusă să facă aceleaşi sacrificii pentru tine şi să îţi fie alături în orice circumstanţe. 

Dragostea mare vine atît de rar şi e atît de greu să o păstrezi, este asemeni unei minuni care ne îndulceşte viaţa. Vă îndemn cu toată fiinţa să fiţi siguri de minunea voastră şi să credeţi în ea cu tot sufletul.